La miliţie

9 februarie 2008   TÎLC SHOW

Într-o seară de vară, pe cînd aveam vreo 18 ani, înainte de 1989, mă întorceam acasă la bunica mea, într-un orăşel de provincie. Fusesem la un amic, ascultasem muzică şi stătusem la poveşti. Se întunecase deja şi am întins pasul pe o stradă pustie deasupra căreia se întindea o arcadă de castani foşnitori. La un colţ însă, mi-au ieşit în cale doi miliţieni. Unul mai bătrîn, plutonier major (de-abia învăţasem şi eu gradele, fiindcă mă pregăteam de armată), celălalt, un elev (fruntaş) cu AKM-ul agăţat de umăr. Pe vremea aceea cam aşa arăta o patrulă clasică de miliţie. Majurul mi-a cerut "bolentinul de indentitate" pe care, spre ghinionul meu, nu-l aveam. "Hopa..." - a zis elevul cu o privire satisfăcută, apropiindu-se foarte mult de mine şi privindu-mă fix în ochi. Plutonierul l-a îndepărtat uşor cu mîna şi a început să-mi pună tot felul de întrebări: cum mă cheamă, ce caut acolo, de unde sînt, la cine stau. Auzul faptului că sînt din Bucureşti a părut să le întărească nu ştiu ce suspiciuni care umblau prin mintea lor de miliţieni. "Hai la secţie să ne lămurim" - a zis plutonierul major şi a luat-o înainte, în ciuda protestelor mele. Elevul a rămas în spate şi a început să mă îmboldească să merg încotro voiau ei. La un moment dat, mi-a dat chiar un brînci şi mi-a spus cu o răutate incredibilă: "O să te caci verde în noaptea asta - şi după o pauză - dacă minţi". Am reacţionat cît puteam de vehement chiar acolo pe stradă şi l-am atenţionat pe cel bătrîn că nu sînt motive să fiu lovit. El a mormăit "hai, hai" şi a continuat să meargă. Elevul mă ţinea brutal de mînă. Avea o faţă pătrată şi fălcoasă, ochi albaştri şi mesteca gumă (o mutră de neuitat). De prisos să mai descriu furia şi ciuda pe care le-am simţit atunci, aflat între cei doi în uniformele lor albastre. Am ajuns la secţie, unde m-a luat în primire un tip în civil care m-a percheziţionat din cap pînă în picioare şi a tras de talpa adidaşilor cu care eram încălţat, încercînd s-o desprindă. Nu ştiu dacă într-adevăr căutau ceva anume sau voiau doar să-şi dea importanţă. Eu le spusesem între timp că fusesem la un amic al cărui nume de familie am avut grijă să-l pronunţ răspicat. Ştiam că părinţii lui erau destul de cunoscuţi în acel orăşel şi aveau o oarecare influenţă. Le-am dat numărul de telefon al bunicii şi le-am spus că pot verifica identitatea mea. M-au dus într-o cameră goală, luminată de neoane puternice, în care era doar un scaun de lemn, maro închis, cu un spătar rotunjit, tipic pe atunci prin instituţiile statului comunist. Mi-au spus să aştept. Cred că nu citisem la acea dată Procesul lui Kafka. După cîteva minute, spre disperarea mea, a apărut elevul. Şi-a apropiat faţa de a mea, privindu-mă cu sadism, aşa cum făcuse şi pe stradă, şi m-a întrebat cu voce joasă: "Ce mai faci?". I-am susţinut privirea cu tupeu, ceea ce l-a scos din minţi. Mi-a ars un şut cu bocancul sub genunchi, după care a dispărut. Am ieşit din camera aceea şi am început să strig după şefii lui. Am dat nas în nas cu civilul. I-am explicat că nu înţeleg de ce sînt ţinut acolo şi maltratat şi de ce nu mi se verifică datele mai repede. Mi-a dat un răspuns care m-a lăsat perplex: "Verificăm datele numai dacă şi cînd vrem noi". Am fost obligat să mă întorc pe scaun, unde am mai stat vreo oră, timp în care era cît pe ce să mai am o rundă cu elevul de la şcoala de miliţie. A urmat apoi un telefon, dat de plutonierul major la bunica mea, care avea pe atunci mai bine de 80 de ani. Am ascultat şi eu ce spunea miliţianul şi încă mi-aduc aminte fiecare cuvînt: "De la miliţie vă sunăm, doamnă... Aveţi un nepot?... Nu, n-a păţit nimic, e la noi... Păi, umbla la o oră tîrzie printr-un loc nepotrivit... Ştim noi mai bine... O să-i dăm drumul să vină acasă... Scuzaţi deranjul". Am ieşit pe poarta secţiei cu ochii întunecaţi de lacrimi. A doua zi, bunica dădea telefon după telefon, încercînd să găsească o cale de a-i reclama pe nemernici. Înţelesese din primul moment situaţia. Mi-aduc aminte că a reuşit să vorbească cu o rudă a unui mare securist din oraş. Acela i-a transmis că dacă se mai întîmplă aşa ceva vreodată, să ne folosim de numele lui, care se pare că era cunoscut şi temut de miliţieni. Timp de vreo săptămînă n-am văzut în faţa ochilor decît miliţieni cu fălcile zdrobite. Cu toate astea, eu eram cel care avea sub genunchi o umflătură cît o minge de tenis.

Mai multe