La început a fost scandalul

Așa s-a tradus în română, ingenios, titlul unei cărți a lui Herbert Frank, Die das „neue“ nicht fürchten – Manager der Kunst; o carte despre arta plastică modernă, mai exact, despre „viețile acelor oameni care, fără să se teamă de nou, s-au pus în slujba artei tinere și au adus sacrificii pentru ea“ (s.a.), de la acțiunea inițiată de Zola în 1866 în sprijinul impresioniștilor pînă în anii ’60 ai secolului trecut.

Nu despre tribulațiile artei moderne vreau să vorbesc însă aici, ci – cum altfel? – despre cele ale educației postdecembriste din România. Și despre evoluția acesteia se poate spune, cu egală îndreptățire, că „la început a fost scandalul“: un scandal perpetuu, și un început asemenea.

Cea mai aprigă presiune a oprobriului public am resimțit-o în viața mea atunci cînd, pe la sfîrșitul anilor ’90, am făcut parte dintr-un grup de lucru care a cutezat să propună „democratizarea“ canonului literar românesc pentru uzul liceal. Mă număr printre cei care, așa cum s-a spus, „au omorît Moartea căprioarei“, ridicînd statutul de monopol, de obligație de studiu, creațiilor literare românești acreditate prin tradiția școlară.

Astăzi, programele odinioară „scandaloase“ prin noutatea lor sînt socotite caduce, perimate, inactuale. E și firesc să fie așa. Trăim într-o Românie grăbită, tot mai intens doritoare de înnoire. Și asta, cred, lăsînd de o parte efectele colaterale nevrotice, e bine.

Astăzi întreg învățămîntul e pus tot mai apăsat sub acuza unei încremeniri în proiect: datat, ineficient, corupt.

În ultimii ani, cele mai virulente atacuri s-au îndreptat în direcția fraudelor de tot felul: copiatul la Bac, plagiatele noii nomenclaturi politice, sprijinul academic dat prodigioasei producții de „lucrări științifice“ prin care condamnații la închisoare, în cea mai mare parte tot din clasa politică sau din încrengăturile manageriale ale acesteia, și-au diminuat pedepsele. Crește, slavă Domnului, transparența în societatea românească. Aflăm tot mai multe, despre ce-a fost, despre ce este, și ce aflăm nu ne place. Și sîntem, pe bună dreptate, tot mai îngrijorați: încotro?

Ce se vede dintr-o ochire este că scandalurile recente, chiar și cele de la Bac, s-au iscat la intersecția dintre educațional și politic. Perpetuarea inacceptabilă a toleranței față de fraudele de la bacalaureat a fost tot o decizie politică, permițînd o amplificare a fenomenului pînă la limite explozive. Plagiatele intens mediatizate, a căror rezolvare s-a încheiat în coadă de pește, par a fi prin definiție rezervate VIP-urilor politice. Toate astea aruncă o nefastă umbră de suspiciune asupra întregului sistem: dacă oamenii cei mai influenți ai zilei și-au construit palmaresul educațional așa cum și l-au construit, la ce ne putem aștepta de la ceilalți?

N-am de gînd să susțin aberația că în România numai premierii, miniștrii, primarii sau parlamentarii au copiat la examene sau în lucrările așa-zis personale. Însă nici nu cred că astfel de cazuri particulare trebuie luate ca etalon pentru starea instituțiilor de învățămînt. Am mai spus-o: treaba noastră, a educatorilor, e să educăm și să recunoaștem corect rezultatele muncii depuse, atît de către noi, cît și de cei pentru formarea cărora lucrăm. Ce se va întîmpla cu posesorii diplomelor și titlurilor obținute nu mai stă în puterea noastră. Nu noi numim miniștri, nu noi alegem parlamentari – decît cel mult ca persoane private, ca oricare alt alegător.

Fac parte dintr-o universitate care și-a alcătuit o comisie de etică ce a funcționat și funcționează cu probitate și curaj. Aud adesea colegi exprimîndu-și temerea că vom rămîne singuri, în ofsaid: un caz de excentricitate într-o lume în care regula este cea a compromisului tranzacțional și a pomădării propriei imagini. Sper că nu va fi așa. Și n-ar fi așa dacă instituțiile de învățămînt ar fi puse să plătească nu cînd își asumă, dincolo de reușite, și propriile greșeli, ci, dimpotrivă, atunci cînd, servil și ipocrit, le trec după perdea.

Avem un sistem de control hipertrofiat, cu o proliferare fără egal a filtrelor care ar trebui să certifice corectitudinea acțiunilor academice. Mă opresc la un singur exemplu, doctoratul. Avem girul prim al îndrumătorului, apoi pe cel al comisiei de susținere, apoi verificarea în comisia de specialitate a CNATDCU și, în ultimă instanță, ordinul de ministru prin care se conferă titlul de doctor. Comisiile de susținere se propun în cadrul școlilor doctorale și se numesc prin decizie a rectorului. Componența comisiilor CNATDCU se stabilește prin ordin de ministru. Rezultatul? Cînd se constată, a posteriori, o defecțiune, nimeni nu mai pare să știe nici unde s-a produs și nici cum poate fi reparată. Cazurile sînt purtate în sus și în jos pe toate palierele și toată lumea se spală pe mîini. Ba chiar și expertiza comisiei de etică din universitate pe masa căreia ajunge suspiciunea de fraudă poate fi anihilată printr-o altă expertiză, efectuată de către unul dintre forurile naționale – Consiliul Național de Etică, Consiliul de Etică și Management Universitar, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare – cu atribuții vagi, flagrant intersecte.

Nu cred că putem ieși din acest cerc vicios altfel decît nu doar lăsînd, ci obligînd instituțiile de învățămînt să-și asume răspunderea pentru ceea ce fac. Altminteri, ne vom ciondăni la nesfîrșit cine sînt „bunii“ și cine sînt „răii“, în rîsul tot mai nervos al spectatorilor.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.