La „împrumutat“

E  3,30 dimineaţa. Sînt la cules de trifoi împreună cu mătuşă-mea Geta şi vară-mea Karina. „Împrumutăm“ trifoi de la comunişti, cum zice Geta. Cum Geta e căsătorită cu un neamţ care ascultă nonstop Europa Liberă, sînt şi eu convins că furtul de la cooperativă e un fel de act de eroism. Karol – bărbatu-său – are un picior mai scurt şi nu participă la „împrumut“ pentru că e nevoie să alergi mai repede decît paznicul, în cazul în care apare, iar el nu poate.

Geta face bani cam pentru tot familionul, mai ales din ghicit, dar şi din munca la combinatul de prelucrare a lemnului, şi mă exploatează crunt în perioada de vacanţă. Lucrez în grădină, vopsesc gardul, ajut la turnat ciment în curte. E drept că mănînc mult mai bine decît acasă şi că am o viaţă incomparabil mai interesantă la Caransebeş decît în Craiova.

Geta cîntă în timp ce seceră. Se mişcă incredibil de eficient şi ritmul în care o face e ca un dans. Are acelaşi nivel de energie înfricoşător ca al mamei, plus o voce fabuloasă. E o noapte frumoasă de iunie şi o lună mare cît un soare. Vară‑mea adună trifoiul şi îl bagă în saci. Eu pun sacii pe bicicletă şi îi duc acasă, apoi revin cît pot de repede. Am făcut deja o tură. Acum stau şi mă odihnesc şi, în acelaşi timp, ţin de şase. Nu sîntem singurii veniţi la împrumut. E frumos tare şi decid să mă odihnesc cu capul pe un sac deja plin. Mă gîndesc la zîna blondă şi nu aud decît cîntecul Getei, dar nu şi maşina miliţiei, care a oprit la douăzeci de metri de locul unde sînt.

Miliţaiul e şi el tot din Balta Sărată. Ne adună pe toţi şi ne ţine o teorie relativ scurtă despre partid. Ca să completeze teoria şi cu partea practică, ne pune să încărcăm toţi sacii plini în mașina lui. E ştiut că omul are cei mai mulţi iepuri din cartier. Cînd pleacă, toată lumea îl înjură şi apoi fiecare scoate sacii pe care îi ascunsese şi continuă furatul.

Au trecut mai mult de treizeci de ani de la întîmplarea asta. Statul este încă locul de unde e cel mai lesne de „împrumutat“. O bună parte a sistemelor IT făcute pentru stat sînt „vendor locked“. Respectiv, cum se poate mai prost pentru stat şi cum se poate de bine pentru firme. Preţurile pe care le-am plătit sînt – nu de puţine ori – de cîteva ori mai mari decît ar fi fost normal. Contractele făcute sînt îngrozitoare din punctul de vedere al statului. Avem o nevoie uriaşă de produse IT bune, însă nu avem experţi IT în ministere. Contractele au fost negociate de oameni care nu au nici un fel de expertiză în domeniu. Nepotismul din interiorul ministerelor este incredibil. S-a întîmplat în Guvernul trecut ca zeci de oameni să fie mutaţi de la un minister la altul pentru că aşa a vrut o ministră. Nu a contat că marea majoritate a lor nu au avut nici în clin, nici în mînecă cu profilul ministerului în care au fost mutați. Gradele de rudenie şi loialitatea dovedită au fost cele mai importante argumente.

În primele zile la cancelaria prim-ministrului, a trebuit să mă întîlnesc cu secretarul de stat responsabil de logistică. Foarte sigur pe el, tinerelul de 30 de ani avea un ego mai mare decît clădirea Guvernului. Adus acolo personal de fostul prim-ministru, băiatul mergea toată ziua cu o maşină Audi Q7, de departe cea mai bună maşină din tot parcul auto al Guvernului. Peste cîteva săptămîni am aflat că, bineînţeles, reprezenta Guvernul şi într-una dintre cele mai bănoase comisii şi comitete ale instituţiilor de stat. Asta înseamnă cîteva mii de euro pe lună în plus faţă de salariul de secretar de stat. Fie era o coincidență fantastică, fie o bună parte din familia lui era angajată în aceeaşi clădire.

Nefiind o persoană importantă, nu prea m-am bucurat de susţinerea dînsului. Mi-a repartizat un hîrb de Laguna care este un pericol public. Mobilierul de birou era urît cu spume şi de văruit biroul s-a văruit cînd au aflat că plec. Am o bănuială că au cerut şi o dezinfectare şi o sfinţire, dacă ar fi să iau în calcul entuziasmul arătat în cele cîteva întîlniri pe care le-am avut. Ne-am descurcat de cîteva ori, la întîlnirile mai importante (cu ambasadori), împrumu­tînd fotolii de pe holurile Guvernului, ca să dăm cît de cît bine.

Zilele trecute m-am întîlnit cu un fost cursant – om implicat politic – care era convins că am plecat de la Guvern. Pentru că circul cu metroul. Am renunţat de ceva timp la maşina de serviciu, cînd am aflat cît de mulţi bani publici se irosesc pentru chestia asta. Era mirat că nu am nici cărător de mapă, ca fostul lui şef. Sîntem doi-trei zănatici în întregul sistem care am renunţat la maşina de serviciu (de data asta – un Duster aproape nou). Pe restul îi cam doare la bască, doar tehnocraţii or să plece repejor. Nu am nici SPP-ist şi îmi pare rău că aşa ratez ocazia de a mă distra copios-haios ducîndu-mă cu garda de corp în Ferentari. Mi-am imaginat, ce-i drept, de cîteva ori, cît de tare ar fi fost să văd cum s-ar fi descurcat omul la protejat, în metrou, la 7,30 dimineaţa. Bineînţeles, totul pe coloana sonoră a filmului The Body­guard, cu Whitney Houston cîntînd „I will always love you“.

-am povestit rapid cam cum e cu orele de muncă şi obsesia mea cu transparentizarea felului în care s-au cheltuit şi se vor cheltui banii publici în ministerul unde lucrez. Nu ştiu din ce motiv, dar s-a cam îngălbenit la faţă. Sper să nu renunţe la cariera politică pe care şi-o planifica. M-a întrebat de ce nu vorbesc oamenii despre problemele din interiorul ministerelor şi administraţiei publice, în general. Cel mai probabil pentru că îşi doresc să facă o carieră în interior. Cariere care nu se construiesc expunînd mizeria dinăuntru, ci acoperind-o cu talent. În plus, oamenii s-au învăţat că şefii noi paraşutaţi la conducere nu sînt acolo să facă ceva bun sau cu gînduri oneste şi de multe ori sînt ca miliţianul din Caransebeş: sînt trimişi în control, dar vin la colectat.