La hotel

4 iulie 2018   TÎLC SHOW

Totul începe, evident, de la recepție. E în funcție de cum pici. De cum a început tura domnului sau doamnei pe care-i întîlnești aici. Uneori, ai șansa să dai peste oameni drăguți, civilizați. De multe ori, însă, ai de înfruntat o privire în care un amestec de ostilitate, suspiciune și plictiseală deja ți-a ras vreo două palme, cu mult înainte ca tu să apuci măcar să dai un bună ziua. Dacă ai ghinionul să nimerești peste un recepționer sau o recepționeră care te-au întîmpinat așa, pregătește-te pentru niște mici creșteri de tensiune, atît cît să transpiri un pic, să ți se năruiască toată ziua și să ai impresia că tot ce e în jurul tău e urît. Pentru că, după oboseala și nervii unei călătorii – chestii uneori inevitabile chiar și aici, la noi, în Grădina Maicii Domnului, într-o țară cu oameni blajini, necertăreți, senini –, interacțiunea cu domnul sau cu doamna de la recepție poate să-și pună amprenta pe felul în care decurge toată ziua.

Dac-ai prins recepționerul într-o zi proastă, dialogul are loc în absența contactului cu ochii interlocutorului. Pentru că, pur și simplu, nu se uită la tine. Ești doar o voce. Și nu-nțelege cum te cheamă. Te-ntreabă de patru ori. „Cum ați spus că vă numiți?“ Urmează un „hm…“ și o cută care brăzdează adînc o frunte neprevestitoare de ceva bun. Și… „Chiar ați făcut rezervare?“ Zici că da. „Dumneavoastră personal sau altcineva?“ Dacă s-a ajuns aici, pregătiți-vă pentru un lung război de uzură. Tu poți să mai faci cîte o precizare, doar-doar s-o mai limpezi situația. Ești complet naiv dacă-ți imaginezi că te aude cineva. În vremea asta, dînsul sau dînsa butonează de-ți vine rău la un computer. Zici că rescriu fiecare pagină din Mahabharata. Și-ți creează – printr-un arsenal complex de gesturi, priviri pline de conținut, ațintite spre ecran, ridicări din sprîncene și mici șuierături sau bătăi din buze – senzația aceea atît de plăcută că ești la mîna lui/ei și că trebuie să știi asta. Dacă le-ai picat prost de la bun început sau dacă ai dat cel mai mic semn de nerăbdare, te-ai ars. Urmează o lungă convorbire telefonică. Asta dacă ăia pe care-i sună răspund din prima. Dacă nu, tre’ s-aștepți, nene. E o convorbire în care ai senzația că ți se pecetluiește soarta întregii vieți. „Măi… Uite… Am aici o… situație. Mda… Un domn zice că a făcut o rezervare. Îhîm… Mda… Eh… Dînsul așa pretinde… Păi, și eu de unde să i dau, dacă nu mai am nimic?“ E foarte important să vă păstrați calmul. Chiar și cu prețul unor avalanșe interioare. Între timp, au venit și alți mușterii care așteaptă. Nori negri-vineții se adună deasupra recepției. În depărtare fulgeră răzleț și se aud, vag, tunete. O să fie o zi lungă și grea.

După ce te-a pus s-aștepți, pînă rezolvă cu ceilalți, te mai ia-ntr-o serie. „Mai spuneți-mi numele o dată, vă rog frumos!“ Și-ncepe iar Mahabharata pe tastatura aia, cu care ai, de la o vreme, cele mai bizare fantezii. Își savurează din plin momentul. Te-a făcut franjuri, iar acum se joacă, lejer, cu ele. Tîrziu, într-un caz bun, pentru că sînt plini de mărinimie, domnul sau doamna îți fac un uriaș favor. Te cazează. Fie în camera aceea tipică, unde-ți vine să te-mpuști în cap, cea cu fereastra aflată exact deasupra marelui ventilator care evacuează aerul de la bucătărie, fie în cea lipită de casa liftului. Te-au trecut toate sudorile și amețelile. Ai ieșit umilit și făcut arșice din marele război de la recepție. Nici n-ai de ales. Programul zilei te-nghesuie grav. N-ai cum să fii demn și să pleci la alt hotel. Salvezi ce se mai poate salva, faci toate procedeele de training autogen, stai în lotus, zici mantre, te gîndești la Bruce Lee, la Mărgelatu și la Gandalf. Pentru că asta nu e tot. Urmează alte bolgii ale traiului la hotel.

Ceilalți compatrioți cazați în aceeași clădire au senzațiile de libertate și fericire pe care ființa umană le are atunci cînd hălăduiește pe cîmp și pe dealuri. Atunci cînd se descătușează și strigă. Numai că la noi, la hotel, nu e doar o descătușare. E un fel de a comunica. De a ne face înțeleși. Compatrioții răcnesc pe holurile hotelurilor ca-n marile reconstituiri ale bătăliilor care ne-au urcat pe piedestal în istoria lumii. Posada și Călugăreni rămîn mult în urmă. La hotel e mai consistentă senzația. Ai noștri nu doar că urlă indescriptibil, ci dialoghează dintr-o cameră în alta, lăsînd ușile deschise sau răcnind de la un capăt la altul al culoarului, într-o euforie a comunicării pe care e greu s-o compari cu ceva. Uneori, dacă ai baftă, se potolesc după două, trei noaptea. Dar veselia reîncepe la șase jumătate spre șapte dimineața. Vin doamnele cameriste. Glasuri forțoase, hotărîte, proaspete, tăioase ca săbiile de asalt. Femei vesele, joviale, gata oricînd să împărtășească întregului hotel ce mai e pe la ele pe-acasă. Din nou se răcnește, de-ți vine să te-arunci în ventilatorul de la bucătăria restaurantului deasupra căruia stai. Se troncănesc toate ustensilele, se cîntă, se povestește în gura mare ce-i cu copiii, bărbații, zacusca, serialul, ștrampii ăia, cuțitele de la teleșoping și cîntarea de ieri a lui Fuego. Pe la șapte fără un sfert au venit și meșterii, pentru că etajul de deasupra e în renovare. Încep flexurile, bormașinile, ciocanele. Fugi disperat la micul dejun. Aici, o doamnă amabilă strigă după tine cît o țin plămînii și fuge să te prindă, că nu i-ai zis numărul camerei. I-l zici. Ea-l verifică pe-o lista. Și-ți zice că nu figurezi. Poate c-au uitat să te treacă în tabel ăia de la recepție. Trebuie să te duci să plătești acolo. Tu zici c-ai rezervat cu mic dejun. Ea zice că nu figurezi pe lista ei. Mergi tu, frumos, la parter, să vezi care-i situația, lămurește cu domnul sau cu doamna de la recepție și-abia dup-aia hai, așa de hotărît, să mănînci ceva. Afară e soare. Ieși să te liniștești un pic. În drum, treci pe la recepție. Acolo te-așteaptă o privire cunoscută. Niște ochi care rîd fericiți.

Mai multe