La cucurigu

6 aprilie 2016   TÎLC SHOW

Un foarte simpatic exemplu de metonimie care îşi păstrează expresivitatea în ciuda uzului insistent în limbajul colocvial este locuţiunea adverbială la cucurigu. Sensul său – „sus“ – este întotdeauna însoţit de conotaţii ironic-glumeţe, de percepţia înălţimii relative ca dezavantaj. Cel mai des, formula se foloseşte în legătură cu spaţiile de locuit, indicînd ultimul etaj, mansarda etc., sau cu locurile dintr-o sală de teatru, dintr-o tribună etc. (acestea sînt şi trăsăturile reţinute de definiţia din DEX a expresiei, care a primit eticheta stilistică „glumeţ“). Spaţiul se particularizează în funcţie de context: în memoriile carcerale, la cucurigu sînt paturile de sus dintr-un dormitor comun (nu neapărat cele mai rele, ba chiar dimpotrivă, în comparaţie cu şerpăria de pe podea). Formula este mai rar utilizată pentru spaţiile deschise, pentru ascensiunile în natură: „urcuşul pe o potecă de munte pînă cînd îţi dai seama că la un moment dat poteca se termină şi te lasă undeva la cucurigu“ (traducere de Radu Paraschivescu din David Lodge, Nice work / Meserie!, 2012, în care se observă păstrarea notei negative a înălţimii stînjenitoare). Extinderea de la spaţiu la timp este destul de neobişnuită: „afirmaţia reporterului este întărită şi de expedierea la «cucurigu», la o oră tîrzie, a interviului frontal al lui Dinu Săraru“ (M. Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopții, 1996, p. 84). Recent, am găsit atestat şi un nou sens figurat al expresiei, dezvoltat pe baza unor metafore colocvial-argotice; din moment ce formulele la etaj şi la mansardă au şi sensul „cap, minte“, era posibil ca acesta să se transfere şi expresiei metonimice: „Credeau probabil că m-am scrîntit la cucurigu“ (Cristian Drozd, Rebelul şi mlaştina, 2016).

Cum ajunge o onomatopee care imită cîntecul cocoşului să desemneze locuri aflate la înălţime? Răspunsul nu este foarte complicat, dar nici perfect sigur în toate detaliile. Evident, onomatopeea desemnează, prin metonimie, pasărea de curte. În Dicţionarul limbii române (dicţionarul academic coordonat de Sextil Puşcariu), litera C (1940) se oferă o posibilă explicaţie a figurii semantice: „cu aluzie la cocoşul care se urcă pe casă, cînd cîntă“. Dicţionarul înregistrează atît sensul „etajul cel mai înalt al unei case; mansardă“, ilustrat printr-un citat din T. Pamfile, Jocuri de copii (1907) – „Stă la cucurig“ –, cît şi sensul „galeria din urmă (la teatru)“, pentru care oferă un citat din Cezar Petrescu, Calea Victoriei (1930), interesant pentru că substantivul cucurigu apare cu altă prepoziţie decît la: „Te-am văzut de sus din cucurig“. În presa vremii se pot găsi şi atestări mai vechi, de pildă din Gazeta artelor (10.11.1902): „o fi fost şi el de 2-3 ori în viaţa lui sus la cucurigu (galerie)“. În dicţionarul lui A. Scriban (1939), apare contextul „Casă cu cucurigu, casă cu foișor, casă țuguiată“, iar în Glosarul regional Argeş (1967) al lui D. Udrescu sînt mai multe atestări ale metonimiei în limbajul popular, cu sensul „vîrf de deal; înălţime“ (Şi-a pus casa-n cucurigu. S-a suit la cucurigu), chiar în expresia a se duce la cucurigu – „a muri, a fi dus la cimitir“.

În Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu, unde pentru cucurigu este reţinut sensul „la galerie“, referitor la sala de spectacol, se face o trimitere foarte interesantă la un transfer semantic asemănător din spaniolă: substantivul gallinero, cu sensul denotativ „coteţ de găini“, a căpătat valoare figurată, desemnînd locurile cele mai de sus, de la galerie, la teatru. Şi în franceză galeria superioară, cea mai depărtată de scenă, este numită în mod glumeţ poulailler – „coteţ de găini“; sensul, consemnat în Trésor de la langue française informatisé (TLFi), este atestat de pe la 1834. Sensul figurat s-a dezvoltat, în spaniolă şi în franceză, pe baza unei metafore ironice: locurile cele mai proaste şi mai ieftine sînt comparate cu coteţul de găini, înghesuit şi plasat mai la înălţime în gospodăriile tradiţionale. Într-adevăr, chiar dacă cei mai mulţi vorbitori de azi nu mai au experienţa directă a curţii cu orătănii, se ştie că găinile dormeau de obicei în adăposturi situate la o oarecare la înălţime sau chiar în copaci. Un articol din revista Bunul econom descrie astfel „coteţul (grajdul, poiata) găinilor“: „acolo unde ţinem mai multe feluri de paseri (…), coteţul conţine mai multe etaje (caturi). Jos se adăpostesc curcile, gîştele şi reţele (sic!), deasupra lor găinile şi sus de tot porumbii (porumbeii)“ (14.09.1902). Din text rezultă că, acolo unde nu se creşteau porumbei, chiar găinile erau „la cucurigu“.

E foarte probabil (date fiind numeroasele atestări populare ale construcţiei din română) ca sensurile figurate să se fi dezvoltat paralel şi independent în mai multe limbi; pentru denumirea locurilor de sus de la teatru, nu este totuşi exclusă şi o influență livrescă (din franceză). Indiferent dacă a contat mai mult locul unde găinile se adăpostesc sau locul unde cocoşul se urcă pentru a-şi lansa strigătul specific, metonimia cîntecului pentru loc rămîne surprinzătoare şi amuzantă şi asigură rezistenţa în timp a locuţiunii.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe