La cremenal
În comedia O noapte furtunoasă, forma cremenal apare de mai multe ori, rostită de jupîn Dumitrache, în comentariile sale politice – „Da! cine mănîncă poporul să meargă la cremenal!“ –, dar mai ales în formulele retorice de expresie a exasperării, de avertizare şi ameninţare: „Apoi să știu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu numai că se ține bagabontul după mine, lasă-l…“; „Dumneata să tragi păcatul de ce s-o în-tîmpla (sinistru), că are să se întîmple lucru mare, cocoană, măcar să știu de bine că merg la cremenal!“; „Mi s-a necinstit onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar să intru și-n cremenal!“. La prima vedere, forma cuvîntului ar putea fi considerată o alterare populară, semn al inculturii personajului de mahala; de fapt, cremenal este pur şi simplu o formă mai veche, curentă la începutul secolului al XIX-lea şi abandonată odată cu modernizarea ulterioară a instituţiilor şi a limbii.
Cremenal era una dintre variantele folosite la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în textele oficiale, pentru a desemna un departament judecătoresc care se ocupa de fapte penale, înfiinţat în timpul domniilor fanariote de Alexandru Ipsilanti, în Ţara Românească şi, puţin mai tîrziu, şi în Moldova. În hrisovul lui Ipsilanti din 1775 se stabilea existenţa unui departament pentru „judecăţile de cremenalion“: „Departamentul de cremenalion, aşăzat cu deosebiţi boeri“, căruia domnitorul îi stabilea regulile de funcţionare: „cîţi pentru vinovăţii, ori dă afară de la ispravnici să trimit sau aici să prind, să să închiză la puşcărie şi numaidecît să să arate domniei mele“ (text publicat în ediţia critică din 1957 a codului de legi Pravilniceasca condică, p. 161). Substantivul cremenalion, a cărui formă indică un intermediar sau un model grecesc, apărea alături de substantivul şi adjectivul cremenal şi de adjectivul cremenalicesc, în diferite variante, unele (de exemplu, criminal) mai apropiate de etimonul mai îndepărtat romanic (it. criminale, fr. criminel). Ligia Livadă-Cadeschi şi Laurenţiu Vlad au publicat în 2002, sub titlul Departamentul de cremenalion. Din activitatea unei instanţe penale muntene (1794-1795), o antologie de hotărîri (anaforale) ale departamentului în cauză – sursă de documentare extrem de interesantă nu doar pentru istoricii vieţii cotidiene, ci şi pentru lingvişti, ilustrînd stilul juridic-administrativ al epocii, dar conţinînd şi unele elemente de oralitate populară, de limbaj colocvial, plin de grecisme şi turcisme.
A apărut recent (în 2017) un prim volum conţinînd rapoarte şi anaforale din aceeaşi perioadă, din Moldova: Silviu Văcaru şi Cătălina Chelcu, Departamentul criminalicesc în Moldova (1799-1828). Documentele cuprinse în acest volum (din perioada 1799-1804) confirmă variaţia fonetică a cuvîntului criminal, în folosirea sa curentă pentru a denumi instituţia de judecată (şi, prin extindere, de detenţie): „boierii giudecători ai Creminalului“ (hotărîre al lui Alexandru Ipsilanti din 1799, p. 1), „ai Crimenalului“ (p. 8), „ai Criminalului“ (p. 11), „ai Cremenalului“ (p. 16). Interesul lingvistic al textelor este foarte mare; deciziile juridice sînt acte oficiale, în care pătrund însă descrieri detaliate ale faptelor săvîrşite de cei acuzaţi; formulele relativ fixe ale anchetei şi ale sentinţei consemnează numeroase particularităţi fonetice moldoveneşti: „să să trimată la închisoare ocnii, şi acolo să stei tăind sare în toată viiaţa lui, neiertat“ (p. 22); „să s(ă) triimită în groapa ocnii, undi în bună pazi să ste tăind sari cît va fi poronca domniii meli“ (p. 110); „să i să de 100 de toiegi la talpi la temniţi, ca să-i fiie şi lui spre veghere, cît şi altora spre înfrînare“ (p. 185) etc. Textele conţin judecăţi morale, caracterizări mai mult sau mai puţin eufemizate – „această fimeii, … fiind cu totul abătută în fapti necuviiuasă şi netrebnici“ (p. 16) –, dar mai ales detalii narative: „l-au ars cu bărdiţa fierbinte pe chept, turnîndu-i şi cărbuni aprinşi pe chept, arzîndu-l şi cu răşină topită“ (p. 8); „Şi pentru aceste vorbe ca să nu le mai grăiască, ea netăcîndu-i şi tot aceste vorbe adăugînd, plin fiind de mînie, au scos cuţitul şi au giunghiet-o în 6 locuri“ (p. 66). Cele mai interesante pentru studiul oralităţii populare sînt pasajele în care se relatează dialoguri (care alunecă de la stilul indirect la citarea directă), mai ales dispute şi insulte conducînd la acte de violenţă: „şi ea, rădicîndu-se de la masă, l-au făcut chiulhaniu, ce treabă ari cu dînsa şi cu casa ei“ (p. 29); „celi ce au arătat ucigaşul asupra moartei că ar fi fost fimeii rea şi pezăvenchi“ (p. 30). În citatele de mai sus apar turcisme specifice epocii: chiulhaniu (provenind dintr-un cuvînt turcesc cu sensul „mişel, vagabond, viclean“, după Şăineanu) şi pezevenche (cu sensul, mai apropiat de etimon, „proxenetă“). Unul dintre cele mai bogate cîmpuri semantice ale textelor, meritînd o discuţie aparte, este cel al crimelor produse „din beţii şi la crîşmă“ (p. 31).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).