La colţul străzii

După ce vizitasem mai toate marile obiective turistice faimoase din Londra şi pe deasupra şi muzeele de prim rang gen British Museum, Modern Tate, National Gallery, Tower of London sau chiar unele mai puţin celebre, ca Wallace Collection, într-o zi m-am hotărît să dau o raită şi pe la un muzeu dintr-un cartier apropiat mie, dar mai depărtat de centru: Kenwood House. Un fel de conac aflat într-un parc mare şi verde. Ştiam că înăuntru există o colecţie importantă de picturi, dar percepînd muzeul ca pe unul mai „de cartier“, mă aşteptam la străluciri locale de genul Gainsborough, Turner, Reynolds ori Constable. Şi, într-adevăr, corifeii picturii engleze şi britanice te întîmpinau în număr mare, de pe pereţii tapetaţi ai liniştitei case. Pe lîngă ei însă, oarecum discret, te surprindeau şi alţii. Dintr-un autoportret mai de la bătrîneţe, undeva dincolo de tine şi cu un fel de înţelepciune blîndă, privea însuşi Rembrandt. Poate una din cele mai cunoscute imagini ale lui. Am tras aer în piept, gîndindu-mă că dacă dedesubt scrie Rembrandt, atunci nu avea cum să nu fie originalul. Tot acolo era şi Cîntăreaţa la chitară a misteriosului Vermeer, adică una dintre cele foarte puţine (37) picturi care au rămas de la el. Cele două tablouri de Van Dyck m-au prins deja pregătit. Înţelesesem deja cum venea povestea cu conacul de la periferie. Casa şi colecţia au fost donate publicului britanic de către irlandezul Edward Guinness, conte de Iveagh şi om de afaceri (director al companiei Guinness şi membru al familiei de la care ne vine berea cu acest nume). La sfîrşitul secolului trecut, Edward Guinness a fost cel care a donat banii necesari înfiinţării Institutului Lister (după modelul Institutului Pasteur din Franţa, care fusese inaugurat cu cîţiva ani mai devreme).

Cu o altă ocazie, în trecere fiind prin Cambridge, după ce am vizitat ce era de vizitat prin celebrele sale universităţi, m-am gîndit să nu ocolesc nici „micul“ muzeu de artă cu nume de fiţe al oraşului, avînd în minte Muzeul „Nicolae Grigorescu“ din orăşelul meu natal. Aşadar, Muzeul Fitzwilliam. Ei bine, înăuntru aveam să fiu din nou întîmpinat de maestrul Rembrandt cu al său Portret de om în costum militar. Mai departe, aveam să descopăr cîţiva reprezentanţi ai Şcolii flamande, adică nu mai puţin decît Brueghelii (cei bătrîni), Rubens (omniprezentul) sau Van Dyck, după care am trecut repede prin Şcoala italiană cu Veronese, Titian şi Tintoretto, pentru ca în cele din urmă să fiu copleşit de mai toţi impresioniştii, neo şi postimpresioniştii cunoscuţi, de la Pissaro, Monet şi Degas, pînă la Seurat, Gauguin şi Van Gogh (cu un peisaj de toamnă), aşa că atunci cînd am trecut pe lîngă sculpturile lui Rodin, eram deja plin. Am aflat că Richard Fitzwilliams întemeietorul acestui muzeu „de provincie“, a fost şi el un viconte dintr-o veche familie irlandeză, care printre altele a contribuit la dezvoltarea oraşului Dublin.

Aflat în oraşul Chichester din sudul Angliei, am intrat în catedrala din centru. Acolo era un mare vitraliu, extrem de viu colorat, făcut de Chagall. Occidentul ăsta e ceva mai consistent decît ne-am fi închipuit, iar una din caracteristicile lui democratice pare să fie răspîndirea culturii mari prin cartiere şi provincii mici.

După o lungă şedere la Londra şi după ce văzusem tot ce v-am povestit, am auzit că n-ar fi rău să arunc o privire şi prin palatul de la colţul străzii unde lucram, la Somerset House, un imobil impresionant pe lîngă care trecusem, de altfel, de nenumărate ori. Am intrat, în aripa în care se află colecţia Courtauld. Şi aveam să-i întîlnesc din nou acolo pe toţi impresioniştii şi chiar pe Van Gogh în celebrul autoportret cu urechea bandajată. Iarăşi m-am întrebat dacă e chiar originalul şi apoi m-am convins că da. Mai erau acolo şi foarte multe lucrări de Cezanne şi ultima mare pictură a lui Édouard Manet (Bar la Folies-Bergèret).

Întemeietorul colecţiei, Samuel Courtland, a fost un industriaş britanic care a trăit pînă la jumătatea secolului trecut, nepot al unui celebru magnat al textilelor.

În fine, cînd am trecut Oceanul, după ce am înghiţit pictură cu lopata, pînă la saturaţie, la Metropolitan Museum, am descoperit în plin Manhattan ceea ce se numeşte Frick Collection. Un mic palat, o oază liniştită şi plină de verdeaţă în mijlocul forfotitorului oraş care nu doarme. Ei bine, mi s-a spus că Frick ăsta a adunat nu foarte multe tablouri, alese unul şi unul, nu atît pe criteriul celebrităţii autorilor, cît pe acela al valorii fiecărei lucrări. Adică lucrări de mîna întîi ale unor autori cu nume mai puţin cunoscute. Aveam să constat însă că, printre pictorii ăştia mai puţin celebri (în măsura în care Hans Holbein n-ar fi aşa de celebru), erau şi alţii. Şi să încep din nou cu Rembrandt. Şi cu un alt Vermeer. Nu mai vorbesc de Piero della Francesca, El Greco, Degas sau Goya. Dincolo de asta, delicate porţelanuri chinezeşti şi mobilă franţuzească de secol XVIII.

Henry Clay Frick a fost un industriaş american (a murit în 1919) care se ocupa cu fabricarea oţelului. Se spune că a fost printre cei mai urîţi oameni din Statele Unite, pentru comportamentul lui fără scrupule în afaceri. Iar eu am devenit un fan al muzeelor „mici“. Sînt cîteva şi prin Bucureşti.