La Celibidache

22 septembrie 2011   TÎLC SHOW

În faţa intrării în Ateneu aşteptau o mulţime de paltoane cenuşii. Lume care se înghesuia şi vocifera la anunţul că nu mai sînt locuri. Era o dimineaţă friguroasă cu un cer mohorît. Nu ştiu dacă mai fusesem vreodată într-o sală de concerte sau dacă mai intrasem în clădirea Ateneului. Mi-aduc aminte că eram somnoros şi nu prea entuziasmat. Numele de Celibidache, pe care îl auzisem pentru prima oară, mi se părea puţin ciudat, ba chiar caraghios, la fel ca şi entuziasmul de care mama fusese brusc cuprinsă la aflarea veştii că dirijorul vine în România. Era în ianuarie 1979, iar Sergiu Celibidache îşi vizita ţara natală pentru (doar) a doua oară de la instalarea comunismului. I se permisese să concerteze cu Filarmonica „George Enescu“, dar în programul său apărea şi ceva cu totul special: repetiţii deschise, cu public. De îndată ce auzise una ca asta, mama hotărîse că trebuie neapărat să mergem la Ateneu, să-l vedem. 

M-a trecut aproape cu forţa printre paltoanele cenuşii şi prin barajul oamenilor de ordine, strigîndu-le că şi-a învoit copilul de la şcoală ca să-l aducă acolo. Odată ajunşi înăuntru, am urcat valvîrtej scările în spirală, în vreme ce eu trăgeam cu ochiul la ornamentele ameţitoare ale tavanului. În ciuda temerilor, în sală am găsit locuri destul de bune. Cîţiva membri ai orchestrei îşi acordau instrumentele. Ceva mai tîrziu, scena avea să se umple de instrumentişti pentru ca, în cele din urmă, să-şi facă apariţia şi maestrul Celibidache. Deşi avea părul alb şi era mai bătrîn, mie mi se părea că semăna cu Ilie Năstase. Pe lîngă şuviţa pe care şi-o dădea mereu pe după ureche, percepeam un acelaşi aer mucalit. I-am spus mamei, dar n-a gustat comparaţia. Cred că avea senzaţia că nu sînt destul de pătruns de importanţa momentului la care asistam. 

Se repeta poemul „Don Juan“ de Richard Strauss, care presupune o orchestră de peste o sută de oameni, ceea ce m-a fascinat. Orchestra a explodat în primele acorduri şi pe cînd se afla în plină desfăşurare de forţă, maestrul a strigat „Stop, stop!“. Le-a explicat instrumentiştilor că din sunetele lor suprapuse nu mai iese o simfonie, ci o cacofonie. A întrebat apoi dacă doamnele de la viori au vreun motiv special pentru care nu ridică arcuşurile pînă la capăt. S-a reluat totul după noile sale indicaţii. Au cîntat ceva mai mult, dar, la un moment dat, maestrul a oprit din nou totul. „Iar a intervenit... cacofonia aia“, a zis. „La cine e tema? Vă rog să-mi spuneţi. Cine o are să tacă.“ Nu ştiau. Însuşi concertmaistrul (un nume celebru, de altfel) şi-a încasat porţia. După ce a greşit ceva, sub privirea severă a lui Celibidache s-a oprit brusc. Cu chelia înroşită de jenă, a simţit nevoia să se scuze, spunînd că i se mai întîmplă şi lui. „Dar ai ajuns aici“ – a remarcat, necruţător, maestrul. Ulterior, la un solo, Celibidache l-a ascultat plin de încîntare. „Străluceşte vioara ta“, i-a spus. Credeam că vrea să-l împace, dar maestrul a continuat să spună zîmbind că nu asta a vrut Richard Strauss şi că nu e cazul să-şi etaleze acolo întreaga virtuozitate. 

La fiecare reluare însă, după criticile maestrului, parcă sunetele se clarificau, deveneau tot mai distincte şi simfonia se scutura de tulbureală. La un moment dat, Celibidache le-a explicat membrilor filarmonicii şi că, în ciuda frumuseţii, sala Ateneului are o problemă. Arcada care desparte scena de partea unde stă publicul, spunea el, obstrucţiona propagarea unor sunete. Sînt amănunte pe care nu le-am uitat nici peste zeci de ani, de la acea repetiţie, la care mă lăsasem dus cu greu. Mai tîrziu am auzit că, în timpul acelei scurte şederi în România, Securitatea îi controlase camera de hotel şi îi umblase prin lucruri. În februarie 1990, imediat după Revoluţie, cînd Celibidache a fost invitat din nou în România, m-am înghesuit la concert. De data asta venise împreună cu Filarmonica din München care, sub conducerea lui, devenise una dintre cele mai bune din lume. Ateneul era păzit atunci de paraşutişti, cu beretele lor albastre. Tancurile abia părăsiseră Piaţa Revoluţiei iar alături se profilau încă ruinele arse şi negre ale Bibliotecii Centrale Universitare. Deşi n-aveam invitaţie, paraşutiştii m-au lăsat totuşi să intru împreună cu alţii, fără să ne controleze în vreun fel. În sală, lumea stătea şi pe scări, ca-n autobuz, iar în loje se aflau noii lideri Ion Iliescu şi Petre Roman. La doar o lună de la povestea cu temuţii „terorişti“, mi se părea că sînt uimitor de slab păziţi. Mă gîndeam că, fără multă greutate, cineva înarmat ar fi putut intra în sală. Ba chiar îmi ziceam că, şi cu mîinile goale, oricine le-ar fi putut sări la gît proaspeţilor „emanaţi“ (aşa cum deja începuse să li se zică). Atmosfera era încărcată şi nu m-am putut concentra defel. Pe marele dirijor, abia dacă am reuşit să-l zăresc printre capetele celor care stăteau în faţa mea. Am ascultat muzica neatent şi nu-mi aduc aminte nici ce s-a cîntat...

Mai multe