La case mai mari (panta rhei)
O bună parte dintre casele în care mergeam în vizită și care mă impresionau în copilărie nu-mi mai sînt accesibile. Odată cu trecerea timpului, lumea se schimbă, oamenii dispar, casele se vînd ori se demolează, iar unele dintre ele, care în copilărie păreau adevărate palate, astăzi s-au redus în mod subiectiv la dimensiuni rezonabile.
Așa, de exemplu, „enorma vilă” Art Déco din Cîmpina, în care se mutase un doctor cunoscut, prieten de familie. Sînt multe decenii de cînd ne-a copleșit cu prezentarea ei de la parter pînă la terasa de sus și ne-a invitat să admirăm gazonul verde desfășurat pînă tocmai la gardul cel înalt dinspre stradă. În amintire era cam cît peluza Casei Albe și probabil că nu m-aș fi mirat dacă în mijloc ar fi fost și un catarg cu drapel, ca la ambasade. Azi, aceeași „vilă enormă” îmi pare o simplă casă cu o curte nu prea mare. Un minunat avantaj al ei era gardul comun cu al cochetului ștrand, pe care fiul doctorului îl frecventa fără să mai folosească drumul ocolit pînă la poartă. Prins odată de un paznic și luat la întrebări de ce sare gardul ștrandului, el i-a replicat că, de fapt, a sărit doar gardul propriei curți. Astăzi, nu doar că proprietarul casei e altul, dar și ștrandul de peste gard zace în părăsire.
Într-un cu totul alt gen de casă locuia o mătușă de-a mea din București: o casă veche și plină de cotloane și chiar ușițe secrete, cu demisol, parter, etaj și pod mansardat, cu șemineu turcoaz și oglindă venețiană în living, cu stucaturi și tapet de mătase care diferea de la o cameră la alta, cu lămpi de Murano, lambriuri de stejar și margini înalte pe pereți, pe care erau așezate tablouri. Scara frumoasă ce urca la etaj era străjuită de portretele străbunicilor. Casa avea și un garaj dotat cu toate sculele și instrumentele imaginabile, iar în spate era o grădină cu un umbros nuc bătrîn și un foișor de lemn în care seara se aprindeau felinare. Gazda cînta uneori la pian, ceea ce crea o atmosferă cu atît mai plăcută. Casa aceea „a rămas” însă și azi la fel de impresionantă pe cît mi se părea în copilărie. Dar mătușa mea nu mai locuiește acolo.
Un fost vecin de bloc, compozitor cunoscut, a strîns o viață întreagă bani să-și cumpere o casă. În cele din urmă a reușit să-și îndeplinească visul și și-a luat una în Cotroceni. Am vizitat-o în copilărie. Avea multe etaje, o scară în spirală și vreo șapte încăperi. Părea un fel de castelaș din povești, chiar dacă încă se mai lucra la renovarea ei și curtea era plină de moloz și materiale. Nu știu dacă renovarea a mai fost dusă la bun sfîrșit, fiindcă, la foarte puțină vreme, din ordinul lui Ceaușescu au început demolările pentru Casa Poporului, iar de vilă s-a ales praful. Cred că pe locul ei acum e Parcul Izvor. N-am mai ținut legătura cu foștii mei vecini, dar nu pot să nu mă gîndesc astăzi că acea demolare a fost una dintre cauzele care au scurtat viața compozitorului.
Într-o altă casă din Cîmpina, am fost în vizită cu bunica mea, cînd eram foarte mic. Avea o poziție splendidă, chiar pe marginea văii de unde se zărea Prahova. I-am auzit pe stăpînii casei, de vîrsta bunicii mele și ei, spunînd că terenul de sub clădire aluneca în vale. Doamna a început chiar să se vaite că, fără măsuri de consolidare, ar fi urmat să ajungă, cu casă cu tot, în Prahova. Eu am perceput afirmația ei ad litteram, adică am crezut că dintr-un moment într-altul vom aluneca în rîu. Cu insistența unui copil speriat, i-am cerut bunicii să plecăm acasă imediat. Nimeni nu înțelegea ce mă apucase, așa, dintr-o dată. Am ieșit în hol, dar discuțiile de la plecare se tot prelungeau spre disperarea mea. Pusesem ochii pe heblul din hol și despre care în acel moment mi-am închipuit că era un fel de frînă care ar fi putut opri prăbușirea. Văzînd, probabil, cum îl priveam, gazda m-a atenționat să nu cumva să pun mîna pe el fiindcă tensiunea era foarte mare acolo și m-aș fi putut electrocuta. Avertismentul cu iz tehnic n-a făcut decît să-mi sporească angoasa. Cum am ieșit afară, i-am spus bunicii că nu vreau să mai merg niciodată la acei oameni. I-am mai vizitat totuși, tot cu bunica, după ce s-au mutat într-un apartament de bloc. Vechea casă nu s-a prăbușit în vale, ba chiar a fost vîndută la un preț foarte bun.
Nu departe de ea era și casa lui Vartic, cu al ei living enorm, în care mi-l amintesc pe bunul și bătrînul domn amintit, șezînd într-un fotoliu extrem de larg și de confortabil. „Bunul” îi spun acum, cînd știu că era un om bun. Atunci însă, din cine știe ce motiv nelămurit, pentru mine era un fel de bau-bau. Bunica observase frica mea pe cît de nejustificată, pe atît de grozavă față de el și, de cîte ori nu eram cuminte, mă liniștea amenințîndu-mă că-l cheamă pe Vartic.
Mai era și casa gălbuie din al cărei turnuleț am văzut-o pe nașa mea, Ioana, făcîndu-ne semne ca o prințesă (mutată ulterior și ea la bloc) sau casa bunicilor lui Crenguț, cu a ei curte nesfîrșită, plină de ascunzători în care bunicul lui nu ne găsea niciodată. Ultima oară am văzut-o pe vajnica lui bunică ținîndu-se de balustrada terasei de la etaj, cu părul ei negru în vînt, pe fondul unui cer plumburiu amenințător, ca și cum ar fi condus casa pe furtună, într-un tablou de Turner. Acum, acolo e sediul unei firme.