La Berlin

Scîrțîitul roților U-Bahn-ului sau S-Bahn-ului pe podurile care traversează străzi sau trec peste Spree e fără îndoială sunetul caracteristic orașului. Un fundal sonor depistat și speculat fin de către Steven Spielberg în Bridge of Spies, filmul cu Tom Hanks în rolul unui avocat american care organizează un schimb de spioni în timpul Războiului Rece. Sînt acele metrouri sau trenuri urbane, mai bine zis, care străbăteau și pe atunci orașul, mergînd și de-a lungul sinistrului zid despărțitor, pe care cei ce încercau să-l treacă erau împușcați. Cît de îndepărtată și de ireală pare astăzi epoca în care oameni care voiau să treacă o frontieră, un gard, un zid, un rîu, erau pur și simplu mitraliați. Și n-au trecut decît 27 de ani.

Dar pînă să ajung să aud și să recunosc acel obsedant scîrțîit de tren, m-am confruntat cu unele nelămuriri legate de cursele aeriene. Întotdeauna m-am întrebat de ce sînt atîtea vampe – cum li se zicea odată – pe aeroport la noi. Fete super-machiate, cu Botox și silicoane, cu poșete colorate și cu lanțuri aurii, cu pantaloni sau rochii mulate, cu tălpile ori tocurile fără sfîrșit ale încălțărilor lor strălucitoare, cu smartphone-urile lor roz de ultimă generație, mestecînd gumă, zîmbind continuu și fals, cu toți dinții albi la vedere. Unde se duc, cu low-cost-ul, toate aceste delicate(se) vampe zburătoare? Dar m-a intrigat și un fenomen pe care probabil mult mai puțini l-au observat: ce caută oare mereu indienii în cursele București-Berlin și retur? Care-i treaba? Am ajuns să nu mă mai intereseze eterna întrebare ce-a căutat neamțul în Bulgaria, pînă nu mă lămuresc ce caută indienii pe ruta București-Berlin. Cît despre copiii -mici (bebeluși chiar) din avion, nu-mi mai fac nici un fel de iluzii cînd îi văd. E un fel de regulă a lui Murphy: chiar dacă e un singur bebeluș care plînge într-un avion, acela nu va fi niciodată mai departe de două rînduri de locul pe care stai, așa încît să nu poți rata nici cea mai mică smiorcăială.

În fine, am parcurs drumul de la aeroport la hotel cu taxiul, pe o vreme întunecată, cu o ploaie care te ducea cu gîndul numai la reumatisme, interminabil, pe bulevarde pline de blocuri, nu mizere, cum încă mai sînt pe la noi, dar deprimante. Fostul Berlin de Est, ne-am spus. Cu timpul, aveam să descoperim că foloseam scuza asta și prin zone care au aparținut, de fapt, Berlinului de Vest. Traficul din București mi s-a părut o dulce amintire parfumată. La Berlin, toate stopurile sînt minuțios reglementate, cu nenumărate faze: întîi mașinile care merg înainte, apoi mașinile care o fac la stînga, apoi mașinile care o fac la dreapta, apoi bicicliștii, apoi pietonii și tot așa. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării, totul e prevăzut nemțește. Rezultatul e un trafic aproape imposibil, cu așteptări greu de suportat, cu nesfîrșite coloane de mașini, mai ales în zilele de lucru și pe ploaie. Un băiat care lucra la un service mi-a povestit că, dacă ar merge cu automobilul, de acasă și pînă la locul de muncă ar face două ore (adică ar pierde în total patru ore pe zi în trafic). Nu mai spun că întregul oraș e plin de șantiere. Dincolo de toate însă, afirmația unei polițiste, legată de niște proceduri birocratice prea lungi – „Nu se poate mai repede, asta-i Germania, ce poți să faci…“ –, m-a lăsat fără replică.

Altfel, Berlinul are ceva locuri interesante, biserici și muzee vizitabile, iar cînd cerul e senin, totul pare mai vesel. În zona din vestul parcului Tiergarten, am avut senzația acută că mă aflu la Neptun. Arhitectura vest-germană a anilor ’70. Mi-a rămas în minte vaporul de pe Spree cu tu-riști exaltați, care stăteau în picioare pe puntea de sus și ciocneau de zor cupe de șampanie. Vaporul se îndrepta cu mare viteză spre un punct de unde toate celelalte ambarcațiuni făceau, cu grijă, o delicată manevră de întoarcere. Părea că oamenii se duc, într-o mare fericire, la scufundare. Am văzut și veselul tramvai al bețivilor (Drink and Drive Tram) și m a bătut gîndul să fac o călătorie, din aceea idioată, cu el.

Berlinul e plin de studenți. Pe lîngă nemțoaice mari ca niște dulapuri, poți vedea chinezoaice mici care mănîncă mult de tot sau negrese care fac piruete prin restaurante. Tineri studioși, veseli, toleranți și democrați. Cam asta-i atmosfera. Dar indiferent de ce vezi acum, rău sau bun, o întrebare rămîne de neocolit: ce virtuți au avut cei din partea de vest sau cu ce au greșit oamenii din partea de est a orașului ca să merite, unii, o viață prosperă și liberă, iar alții, un trai mizer, supus îngrădirilor comuniste? Răspunsul cel mai simplu e că lumea nu e dreaptă. Sigur, și cei considerați norocoși pentru că au rămas în partea de vest au fost afectați de această despărțire brutală. Se spune că nu e familie care să nu fi fost atinsă de această dramă. Zidul tras peste noapte între cele două părți ale orașului, devenit un simbol al opresiunii comuniste și al Războiului Rece pe întreg globul, pare să fie pentru berlinezi o rană încă nevindecată complet.

Foto: wikimedia commons