Kilometrul zero
Ceea ce foarte multă lume ştie (sau poate afla printr-o simplă căutare pe Internet) e tot mai des ignorat de ştirile şi reportajele ziarelor şi ale posturilor de televiziune. Centrul „oficial“ al Bucureştiului, locul de unde se măsoară distanţele faţă de alte localităţi, se află în vecinătatea bisericii Sfîntul Gheorghe Nou, fiind marcat de un monument din 1938. În multe ştiri despre manifestaţiile de la începutul acestei luni, s-a vorbit însă de „kilometrul zero“ din Piaţa Universităţii: „Centrul Bucureştiului, la kilometrul zero, este blocat de peste 2.000 de manifestanţi“ (stiri.tvr.ro/miting-in-piata-universitatii); „vineri bucureştenii sînt aşteptaţi din nou la Kilometrul Zero al Bucureştiului“ (romaniatv.net); „cei peste 10.000 de oameni adunaţi la kilometrul zero n-au dat semne de oboseală“ (stirileprotv.ro); „Oamenii au început să se strîngă la Kilometrul Zero al Bucureştiului după ora 18,00“ (ziuaconstanta.ro); „8.000 de oameni, strînși la kilometrul zero al îndoliatei Capitale – Piața Universității“ (evz.ro) etc. Aceeaşi asociere de repere apare în anunţurile imobiliare: „Vă prezentăm pentru închiriere un superb apartament cu 4 camere, terasă mare, bloc construit după cutremurul din 1977, situat în Piaţa Universităţii, în Blocul Dunărea. Chiar dacă se află situat la kilometrul zero al oraşului, acest apartament beneficiază de o linişte deosebită“ (imobiliare.ro). Sursa confuziei este o metaforă creată în 1990, cînd manifestanţii din Piaţa Universităţii au decretat spaţiul respectiv „zonă liberă de neocomunism“, marcată de „kilometrul zero“ al libertăţii, al democraţiei etc.; borna instalată în faţa Teatrului Naţional este reprezentarea vizuală a acestei metafore. Acest „kilometru zero“ nu constituia un reper topografic, ci evoca speranţa în începutul unei noi perioade; din păcate, semnificaţia naturii sale metaforice pare să se fi pierdut, pentru mulţi vorbitori actuali.
Formulările neglijente pot dovedi ignoranţă şi lipsă de documentare (păcate destul de răspîndite în presa actuală), dar sînt semnificative prin ceea ce ne transmit despre specificul structurii urbane a capitalei şi despre modul în care se constituie şi se răspîndeşte toponimia populară. Aşa cum s a observat de mult, Bucureştiului i se recunoaşte o zonă cu contururi incerte, desemnată prin termenul centru, dar nu există o percepţie unitară şi stabilă asupra unui punct anume care să-i reprezinte Centrul propriu-zis. Istoricii şi memorialiştii au vorbit despre centrul negustoresc sau comercial al oraşului; urbaniştii despre centrul civic (de exemplu, Cincinat Sfinţescu, Cum să sistematizăm Bucureştiul, 1929), formulă preluată în perioada comunistă şi supravieţuind şi azi, în toponimia bucureşteană de uz curent. Centrul vechi este o formulă mai recentă, impusă cu rapiditate odată cu parţiala reconvertire turistică a unei zone care se suprapune parţial cu vechiul centru negustoresc. Centrul absolut a fost plasat, în percepţii mai mult sau mai puţin subiective, în locuri diferite, dar pare să se fi deplasat treptat spre Piaţa Universităţii. În Istoria Bucureştilor a lui G.I. Ionnescu-Gion (1899), se spune: „Centrul Bucureştilor nu mai e la Sfîntul Gheorghe-Nou, ca-n vremurile bătrîne; centrul Bucureştilor este astăzi acolo unde marile Bulevarde taie Calea Victoriei“ (p. 433); intersecţia în cauză, a cărei importanţă era legată de cea a Căii Victoriei, nu mai este azi decît un spaţiu de trecere oarecare. Peste mai multe decenii, istoricul C.G. Giurescu scria, în Istoria Bucureştilor (1966), că „Piaţa Bălcescu“ (vechea Piaţă Brătianu, actuala Piaţă a Universităţii), „centrul geografic al oraşului, va deveni şi centrul principal administrativ şi arhitectural al lui“ (p. 385). A devenit, în orice caz, centrul simbolic, perceput ca atare de locuitori, ceea ce a şi permis asocierea sa cu eticheta „kilometrul zero“.
Au circulat şi alte formule tradiţionale şi populare menite să identifice cu aproximaţie o zonă centrală: inima tîrgului şi mai ales buricul tîrgului. Ultima – o metaforă nespecifică limbii române, de vreme ce există de multă vreme umbilicus urbis Romae, şi destul de veche („buricul pustiei“ e atestat la Dosoftei) – se bucură de multă popularitate în stilul jurnalistic actual, datorită expresivităţii pe care o imprimă nota apăsat populară, uneori uşor ironică: „Peisaj apocaliptic în buricul Bucureştiului“ (libertatea.ro);
„Două maşini s-au făcut scrum după ce-au luat foc în buricul Bucureştiului“ (evz.ro); „voia să-şi deschidă galeria de artă în buricul Bucureştiului“ (adevarul.ro). Pitorescul popular este şi mai accentuat într-o formulă pleonastică glumeaţă – în centrul buricului: „au trei clienţi pe oră, deşi s-au cuibărit în centrul buricului tîrgului“ (blogmoromete.blogspot.com); „ar vinde în centrul buricului şi ar lua nişte bani frumoşi“ (zoso.ro); „o casă în centrul buricului…“ (tpu.ro).
Formulele diferite, oficiale sau populare, legate de spaţii, instituţii şi evenimente, redesenează permanent harta simbolică a oraşului.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).