Kievul

Într-o excursie în Uniunea Sovietică organizată prin școală în 1977, am vizitat Kievul cel mult încercat astăzi. Uniunea Sovietică era una dintre puținele destinații posibile în acele vremuri și a fost prima mea călătorie peste hotare, împreună cu mama, cu fosta mea învățătoare și cu profesoara de geografie. Iar Kievul, primul oraș în care ne-am oprit, mi s-a părut fascinant, în orice caz mai spectaculos decît Bucureștiul. Turlele aurii ale bisericilor mi-au luat ochii. Străzile și bulevardele mi s-au părut a avea o structură mai urbană, dar și natura era foarte bogată, reprezentată mai ales prin fluviul Nipru cu ale sale maluri înverzite, comparabil ca lățime cu Dunărea și traversat de poduri impresionante. Am făcut chiar o croazieră pe Nipru, cu un vaporaș asemănător celor care traversează Herăstrăul, și de care îmi aduc aminte că m-a cam plictisit.

Metroul a fost un punct de atracție excepțional. Nu doar că în București, pe vremea aceea, nu exista încă așa ceva, dar metroul kievean, comparabil și cu cel moscovit, era ca un muzeu. În primul rînd, m-a fascinat lungimea scării rulante care cobora în adîncurile pămîntului, de sus abia putînd să îi zărești capătul. Una dintre stații e considerată cea mai adîncă din lume, avînd peste 100 de metri adîncime, adică mai mult decît înălțimea a trei blocuri de zece etaje puse unul peste altul. Localnicii ne-au spus de atunci că stațiile pot fi folosite și drept adăposturi antiaeriene, chiar și în caz de atac atomic. Și erau care mai de care mai frumoase, cu arhitecturi impresionante, pline de sculpturi, basoreliefuri și chiar tablouri. O altă surpriză a fost cînd, prin geamul unui vagon de metrou care străbătea tunelul cel adînc s-au văzut dintr-odată luminile de pe malurile Niprului. Metroul ieșea afară traversînd fluviul pe un pod, mai degrabă ca un tren.

Deși pe atunci era un oraș comunist, presupus ateu adică, bisericile cu turlele lor suflate cu aur apăreau drept construcții aflate la mare preț. Am intrat într-una cu mama, chiar în timpul slujbei. Era acolo un cor cum nu mai auzisem niciodată pînă atunci și nici de atunci încoace. Cîntau de-a dreptul divin și m-au făcut să mă treacă fiorii și să-mi dea lacrimile, deși mamei i-am spus bățos că e ceva care prea puțin mă interesează. Făceam pe durul, Dumnezeu știe de ce.

Am petrecut vreo trei zile în Kiev, vizitînd tot felul de locuri turistice. Eram într-un grup organizat și ne deplasam cu un autocar. Aveam un ghid ucrainean care vorbea perfect românește deși susținea că n-ar fi etnic român. Un domn subțire de vreo 40 și ceva de ani, îmbrăcat mereu în costum, blond și cu părul bine rărit. Ne povestea că, de la etajul 11 al blocului din Kiev în care locuia, simțise destul de zdravăn zguduiala cutremurului cel mare, cu epicentrul în Vrancea, care tocmai fusese cu cîteva luni în urmă. Am realizat atunci că, deși mi se păruse un drum foarte lung cu trenul pînă la Kiev, orașul acesta nu era chiar așa departe de noi. M-am mirat și de ideea etajului 11. În București, pe vremea aceea, cu vreo două excepții, nici un bloc nu depășea zece etaje. Ei aveau blocuri asemănătoare, dar mai înalte. Uniunea Sovietică, ni se spunea și ni se demonstra astfel, era mai avansată pe calea făuririi comunismului, ajunsese la mai multe etaje (aflu că ulterior în Kiev a continuat mania construirii unor blocuri înalte și cam urîte).

Dar mirarea mea și mai mare a fost să-l tot aud pe ghidul nostru bombănindu-i pe ruși. Una-două aducea vorba de ei, criticîndu-i. Și ne-a explicat că limba ucraineană e altfel și că ei sînt diferiți de ruși. Părea de-a dreptul rusofob și nu înțelegeam cum avea curajul să vorbească așa în Uniunea Sovietică. Știa poate că față de români își putea permite? Mama mi-a atras atenția să nu mă las antrenat în vreo asemenea discuție cu el, că s-ar putea să fie vreun provocator, să vrea să ne sondeze părerile. Cred că atunci a fost prima oară cînd am auzit că, teoretic, pot exista astfel de provocatori politici. Ne mai spusese și o bazaconie, cum că turlele unora dintre bisericile lor fuseseră din aur masiv și că le furaseră nemții în cel de-al Doilea Război Mondial, ceea ce-l cam discreditase în ochii noștri. Dar tot nu-mi venea să cred că omul nu le zicea din inimă contra rușilor. Ei bine, astăzi sînt convins că era cît se poate de sincer. Și bineînțeles că mi se rupe sufletul cînd văd ce întîmplă acolo.

Foto: wikimedia commons