Juror

20 ianuarie 2016   TÎLC SHOW

Introducerea în uz a unor anglicisme care dublează şi concurează termenii împrumutaţi cu mai bine de un secol în urmă din franceză este un proces extrem de vizibil în ultimele decenii. Explicabil într-un fel (informaţiile noi sînt citite de mulţi vorbitori direct în engleză, iar aceştia pur şi simplu nu cunosc echivalentul românesc al unor cuvinte aparţinînd sferei culturale sau terminologiilor de specialitate), cu efecte nu neapărat negative (dacă asimilarea va fi de succes, creşte doar sinonimia din limbă), dar desigur supărător în primul moment, în care poate produce confuzii inutile. Se recurge în ultima vreme tot mai des la termenul juror, preluat din engleză şi adaptat destul de uşor pronunţiei româneşti, pentru că este automat integrat familiei lexicale a jura, juriu etc. De fapt, cuvîntul apare în primul rînd în mesaje şi comentarii ale unor români care trăiesc în afara ţării, ca efect al unei influenţe directe a englezei: „am fost selectat ca juror“ (quebec.ro); „nu cred că o să mă accepte ca juror“ (forum. desprecopii.com); „am văzut-o ca juror la The Voice“ (prosport.ro). Se poate însă găsi şi în texte care par scrise în ţară („sarcina jurorilor nu era tocmai uşoară“, coltulcolectionarului.ro; „le-aş da-o de cap jurorilor“, mayas-esprit.blogspot.ro), pătrunzînd chiar în publicaţii culturale: „jurorii vor avea o misiune din ce în ce mai dificilă în a decide care sînt cele mai bune cărţi ale anului“ (Suplimentul de cultură, 9.12.2006); „juriul de acordare a Premiului Naţional de Poezie (…) a votat-o, în afară de un juror, pe locul întîi“ (Convorbiri literare, 27.02.2014).

În exemplele de mai sus, sensul general al cuvîntului este acela de „membru al unui juriu“; de fapt, se observă utilizarea sa în legătură cu cele două accepţii principale ale termenului juriu: cea din sistemul juridic („totalitatea juraţilor, adică a cetățenilor aleşi să ia parte la judecarea unor procese) şi cea extinsă – „comisie de evaluare într-o competiţie“ (sportivă, literară sau de orice alt fel). În primul sens, juror concurează inutil termenul jurat, bine fixat în limbă, chiar dacă instituţia ca atare nu mai este funcţională în sistemul juridic naţional. În cel de-al doilea sens, juror încearcă să ia locul unei sintagme folosite curent – membru al juriului –, faţă de care are avantajul scurtimii, dar dezavantajele noutăţii şi formei relativ atipice.

Originea lui jurat e interesantă: termenul a fost creat în română după modelul termenului francez juré, profitîndu-se de existenţa verbului a jura, moştenit din latină (jurare), cu participiul jurat. În franceză, sensul juridic al participiului juré (Citoyen juré), legat în mod transparent de depunerea unui jurămînt, este considerat (în Trésor de la langue française informatisé) ca imitat după engleză, de unde a fost pre­luat şi jury. În engleză, jury provine din vechea franceză şi, în ultimă instanţă, din latină. Între franceză şi engleză s-a petrecut aşadar obişnuitul du-te-vino cultural al cuvintelor de origine latină, reîntoarse în spaţiul romanic cu sensuri noi. Iar româna a împrumutat şi a adaptat (juriu, jurat) cuvinte franceze trecute prin filiera engleză, dar legate de sursa primară latină.

Jurat a avut şi sinonimul jur, păstrat mai ales în sintagma Curtea cu juri (echivalent al Curţii cu juraţi). În afara istoriei dreptului, instituţia juraţilor apare într-o lumină interesantă în discursurile lui Maiorescu. Ca o confirmare a viziunii sale asupra evoluţiei societăţii româneşti, cu o modernizare prin imitaţie adesea superficială, neasimilată, Maiorescu susţinea că procesele cu juraţi sînt riscante, implicînd cetăţeni cu prea puţină educaţie juridică modernă şi cam lipsiţi de respect pentru instituţiile statului. În discursul din 15 decembrie 1873, el observa că „imensa majoritate a dilapidatorilor de bani publici sunt achitaţi de juraţi“ (Discursuri, vol. 1, 1897, p. 209).

Surprinzător, cuvîntul juror, necuprins în dicţionarele noastre, nu lipseşte cu totul din texte mai vechi: poate fi găsit în presa din Transilvania, în secolul al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, ca împrumut din germană (tot de sursă engleză): „Nu este iertat a funcţiona ca juror când vorba e de obiectele proprii sau de ale rudeniilor mai deaproape“ (Tribuna poporului, Arad, 3.10.1908). Redescoperirea şi reintroducerea actuală a termenului nu mi se par însă, în nici un chip, o necesitate.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe