Jurnalul unei profesoare frustrate

Ora 24, miez de noapte. Acum am reușit să mă așez să scriu aici ceva. A fost o altă zi nebună, cum sînt de fapt cam toate, mai ales în ultima vreme. După ce am ajuns acasă de la școală, la ora 14, am făcut repede ceva de mîncare, ca să aibă Carina cînd ajunge acasă. Pe la 15 a venit, a mîncat repede, mi-a spus în fugă că are o temă mai grea la mate, dar că și la română are o compunere de scris. Am zis că vedem după ce ne întoarcem. Am dus-o la înot și pe la 18 eram din nou acasă. I-am zis să-și facă mai întîi la mate, unde oricum nu mă pricep, că între timp corectez și eu niște teste, cu gîndul că apoi fac de cină și, printre cratițe, o mai ajut și la tema de la română cu cîte-o sugestie. A lucrat vreo oră la mate și era deja 19. I-am zis să treacă la română și am întrebat-o într-o doară ce compunere au, în vreme ce calculam cartofii pe care să-i curăț și ce să mai prăjesc lîngă ei: piept de pui sau niște ficat? Mi a zis că ea preferă pui. După care a zis că are o argumentație. Mai să scap cartoful din mînă, am făcut ochii mari și am întrebat-o ce fel de argumentație. A răspuns prompt că despre basmul „Prîslea cel voinic și merele de aur“. Moment în care au început să-mi tremure și picioarele, pentru că am crezut brusc că am pierdut contactul cu realitatea, că poate am făcut un atac sau ceva: asta cu argumentația apartenenței la basm a unui text o făcusem acum cîțiva ani, cu soră-sa, Maria, care e mare acum, e la liceu, iar asta mică e într-a șasea și are cu totul altă programă. Știu bine, pentru că și eu predau la clasa a șasea.

Mi-am revenit și am lăsat cartofii deoparte, i-am zis scurt „Dă încoace caietul să văd“, mustrîndu-mă că nu am avut timp în ultima vreme să mă uit ce mai are prin el. L-a adus și mi l-a băgat sub ochi, deschis la ultimele pagini. Știam că ultimele dăți făcuseră, conform manualului, textul „Un păianjen care se crede Spiderman“, al Adinei Popescu, dar nu urmărisem ce avea în caiet. Istoria păianjenului îi plăcuse. Arunc privirea în susul paginii și… stupoare! Văd o mică schemă cu instanțele comunicării narative. Pînă aici, totul pare OK: conceptul e în programă, asociindu-i-se autorul, naratorul și personajele. Fata mea a gafat probabil și a pus-o pe Adina Popescu între ghilimele, ca autoare. Naratorul, corect, păianjenul, personajele enumerate și apoi… iar stupoare: naratarul! Mă uit la ea lung și o întreb: „Carina, voi ați învățat despre naratar? Știi tu ce e ăla?“. Fata mea dă din colț în colț, nu prea știe, dar îmi zice, așa cum notase în caiet de pe tablă, că în textul Adinei Popescu nu există. Zău nu există, îmi vine să-i spun, nici măcar în programa școlară. Răsuflu adînc. Mă ridic de la masă și mă duc la bibliotecă. Scot Figurile lui Genette și revin cu ele în bucătărie. N-am, firește, și exemplarul revistei în care Roland Barthes a introdus prima dată termenul, ca să dau mai multă greutate gestului, dar Genette, exemplar uzat de pe vremea studenției mele, cînd îl luasem dintr-un anticariat, ar trebui să îmi fie de ajuns. Îl pun alături de caiet. Fata se uită lung la el și pare că nu prea îi vine a crede, ce-ai de gînd cu cartea aia pare că mă-ntreabă, și mie îmi vine să-i răspund că o să o folosesc pentru a da cu ea în ceva.

Trag aer în piept și mă calmez. Îl las pe Genette să se mai odihnească, n-a fost, la urma urmei, scos din bibliotecă de ceva vreme, i-o prinde bine. Mă uit în caiet mai departe. Urmează o schemă, pregătiți-vă bine, de argumentare a apartenenței textului la basm. Acuma, ce să vă zic? Că basmul ca specie nu e în programa școlară, dar deloc, în calitate de specie? Că, de altfel, programa școlară nu se mai ordonează după firul director al celei anterioare, pe genuri și specii literare? Că acolo unde se dau eventual sugestii de texte aparținînd unor specii literare se menționează explicit „fără definirea conceptului“? Sau să vă spun că strategiile argumentării sînt un concept prevăzut în clasa a opta doar, asociat nu apartenenței unui text la un gen sau la o specie, ci, așa cum e normal, unor puncte de vedere interpretative pe marginea unor texte? Mă uit mai departe. În schemă, puhoi de concepte, organizate conform vechiului obicei al profesorilor, generat de vechea programă, de a demonstra (căci e o demonstrație, de fapt, nu o argumentare propriu-zisă) că un text aparține unei specii. Ridic o clipă ochii din caiet și o întreb dacă au discutat basmul în cauză. Nu! Trebuie să-l citească ei și să facă compunerea. Mă uit o clipă în gol pe fereastră. Văd culorile toamnei în frunzele copacilor, luminate de ferestrele blocului de dincolo de parc. Revin cu privirea în caiet. Date despre autor și operă. Ipoteză. Definiția basmului și caracteristici. Apartenența la gen. Mărci lexico-gramaticale întinse cu explicația pe cinci rînduri. Fabulosul. Cronotop. Bildungsroman. Disocierea basmului popular de basmul cult. Și altele. Toată schema întinsă pe vreo două pagini, cu o precizare la un moment dat că trebuie inserat și un rezumat (de 15-20 de rînduri, deci argumentarea s-ar întinde în total pe vreo trei-patru pagini). Concept care încă nu s-a studiat, deloc! Căci în clasele primare nu mai apare. Am închis caietul și l-am pus peste Genette. I-am spus să se ducă cu ele în cameră, să pună cartea în bucătărie și caietul în ghiozdan, iar apoi să vină să mă ajute să pregătim cina și să-mi povestească ce a mai făcut pe la școală. Noroc că la matematică nu mă pricep.

Stop. Aici se încheie ficțiunea. Căci jurnalul de mai sus e unul fictiv. Vă puteți imagina voi, care cum vreți, urmarea. Ideea unui jurnal al unui părinte frustrat de ceea ce se întîmplă cu copilul său la școală mi-a venit de la Daniela Vișoianu, care ține un astfel de jurnal pe Facebook. Mi-a plăcut ideea și am empatizat cu multe dintre ideile ei, cu altele nu am fost de acord. Chestie de opinie, de argumentare. Nu de specie literară. Pe de altă parte, multe dintre informațiile din jurnalul fictiv de mai sus sînt reale. Preluate de mine din experiențele unor părinți. Nu din a mea, ca părinte de elev de clasa a VII-a. Dar dacă un părinte nepriceput poate să nu observe, mi-am imaginat cum trăiește frustrările descrise un părinte care e profesor de limba și literatura română. Și le-am trăit, mai accentuat, eu, prin prisma faptului că am tot întors programa școlară pe față și pe dos de cînd lucrez și la manuale școlare. Ce pot vedea sînt orgoliul și blocajul unor colegi. Și deruta. Care devine și a elevilor. Și-atunci, ca să mă întorc la vorbele basmului, „rușinea unde-o punem“? 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.