Jurnalul lui Bobo şi Chelie

Am decis că învățăm să povestim. Aşa că duminică de la 11, după o tură de matematică şi verificările obişnuite ale temelor, Bobo şi Chelie, doi dintre puştii din ghetoul din Livezilor, scriu poveşti. Li se aprind ochii cînd povestesc şi rîd copios cînd transcriu eu poveştile lor. Învăţăm cu ocazia asta şi o mulţime de cuvinte noi.

Chelie (Antonio) e super-deştept şi, dacă ar fi într-o şcoală bună şi familia l-ar putea ajuta, în mod sigur ar cîştiga marea majoritate a concursurilor şcolare pentru vîrsta lui. Despre Bobo am mai scris – el este unul din motivele pentru care cred că merită să îmi petrec sfîrşiturile de săptămînă în Ferentari.

Aici este prima poveste.

Țene este probabil cel mai ocupat om din ghetou. Dă pe dinafară de atîta treabă, toată ziua aleargă după mușterii. E arhetipul antreprenorului de succes de pe Alee. Mușteriii lui sînt drogații din cartier pe care îi tratează cu deosebit respect și muuuuu…ltă sănătate, în special dacă nu cumpără de la el seringi pe care le șparlește de la mașina care distribuie seringi gratis în ghetou. Are metode de marketing modern adaptate pieții. Înjurături elegante și bătaie la greu sînt parte din repertoriul lui.

Aplică aceleași metode sofisticate de educare pentru fii-sa, pe care o trimite metaforic în diverse locații pline de creativitate. Ar putea fi un mare poet dacă nu s-ar concentra pe vînzări. Limbajul poetic pare a fi o pasiune transmisă cu religiozitate din generație în generație. Hobby-ul lui Țene sînt discuțiile filozofice despre morții, dumnezeii, răniții și diversele rude ale femeilor de la scară. Femei, şi ele, cu un business serios dedicat persoanelor cu nevoi speciale de substanțe chimice. De asemenea, contribuie zilnic la tezaurul de bîrfă al ghetoului. Mari, nevastă sa, este CEO-ul afacerii și reprezentanta legală a lui Țene.

„Fotbalul e viața noastră, deși domnu Valeriu zice că joaca e o mică parte din asta. Ce știe el?

Tragem la poartă. Pe terenul cel meseriaș din fața blocului, că noi în ghetou avem super-gazon, doar de asta e plin de șobolani/arbitri. Poarta este, bineînțeles, gardul de lîngă gunoaie, ca să nu se ducă mingea. Eu (Bobo) sînt în poartă și Messi Chelie trage ca un baștan ce e. Neur (cică e un super-portar) dă Livezilor, adică tot eu, Bobo, sar spectaculos, alunec pe o pungă de gunoi, trec pe lîngă minge și aterizez cu entuziasm în nişte fasole împuţită, dar reușesc să ratez seringile de prin preajmă. Oricum e mai bine decît panarama de Pavel, care data trecută a trebuit să vină la teme în geaca lui maică-sa, că a căzut în ceva mult mai mirositor şi sută la sută bio.“

Amîndoi copiii rîd. Ştiu locul unde este poarta. Şi mirosul. Şi şobolanii. Ştiu, de asemenea, că o mare parte a dependenţilor de droguri nu sînt deosebit de interesaţi în a găsi o baie sau măcar un loc mai ascuns.

Încerc să rîd cu ei, dar nu prea pot. Îmi vine să-i iau în braţe şi să mă miorlăi puţin, dar nu pot, că doar sînt „domnu’ care are grijă“ de ei. Taţii lor le lipsesc din viaţă de mult timp. Îi pun, pe rînd, să tipărească pe calculator. O fac foarte bine.

Sînt fericiţi tare. Terminăm cele două ore şi mă iau în braţe cînd pleacă. Am un nod în gît mare rău. Îmi ascund privirea de ei.

Le-am promis că o să apară în ziar povestea lor. Asta o să le dea foarte multă încredere în ei. Încredere care nu prea are cum să vină de altundeva.