„Jurnalistul e un predicator la colţul străzii“ – dialog cu Vlad MIXICH

Despre jurnalism se spune că e în criză, iar unul dintre motivele invocate este dezvoltarea Internetului, care a „mutat“ ziarele în mediul online. De ani buni, Vlad Mixich practică mai ales jurnalismul online. Aşa încît l-am invitat la o discuţie despre ce se întîmplă cu presa.

S-a nimerit să faci jurnalism online sau a fost o opţiune?

A fost o „opţiune nimerită“. Sînt absolvent de Medicină, am şi practicat medicina timp de doi ani. S-a întîmplat, printr-un concurs, să ajung la Bonn, la Deutsche Welle, acolo am început jurnalismul. Nu ştiu dacă există un „microb al jurnalismului“, dar eu, cînd eram mic, am făcut un ziar de mare succes la mine în bloc. Din vînzarea lui mi-am cumpărat o minge de fotbal. Sînt mai optimist în privinţa crizei jurnalismului: nu va muri, căci e nevoie de conţinut de calitate, a trecut „vremea click-urilor“. E uşor să faci rost de click-uri, dar e foarte greu să faci rost de credibilitate şi să-i convingi pe oameni că eşti serios.

Ce înseamnă, de fapt, „conţinut de calitate“?

Jurnalismul e doar o chestiune de calitate. Restul e circ de iarmaroc, care e o meserie în sine, se cîştigă din ea de secole, dar nu e jurnalism. Adevăratul jurnalism e format fie din ştirile serioase (pe care le citeşte cine vrea să fie informat şi să ştie pe ce lume trăieşte), fie din poveşti despre oameni adevăraţi. Vorba mea preferată este că nimic nu există înainte de a fi povestit. Există o televiziune de ştiri foarte politizată, care face foarte mult circ – Antena 3 – şi face foarte mult rău, dar are şi una dintre cele mai bune şi serioase emisiuni de reportaj, În premieră. Antena 3 foloseşte acea emisiune de reportaj pentru a credibiliza mizeria din rest. Chiar şi în asemenea cazuri, cei care administrează şi conduc ştiu că au nevoie de credibilitate. În cine să ai încredere? În cazul Ucrainei, de pildă, eu am trei jurnalişti de la faţa locului pe care îi urmăresc pe Twitter şi ştiu că pot avea încredere în ei...

Şi acum cîteva decenii problema se punea la fel, cînd nu exista tehnologia de azi. Care e noutatea?

A apărut o problemă mare, pe care nu o poate rezolva jurnalistul, indiferent că face hard news sau scrie reportaje ori analize care explică o situaţie. Jurnaliştii nu pot oferi un nou model de afacere pentru ceea ce înseamnă jurnalismul. Dezvoltarea Internetului ca prezenţă cotidiană a schimbat ceva fundamental: tot mai mulţi oameni îşi iau informaţia de pe Internet. Înainte de asta, era o legătură directă între jurnalişti şi buzunarul cititorilor: oamenii plăteau pentru ziarul tipărit, ceea ce ţinea o afacere jurnalistică pe picioare şi oferea o anume independenţă ziarului cu pricina. Pe Internet, e o ruptură: publicitatea online nu reuşeşte să susţină afacerea de presă.  

O bună parte a publicului consideră că informaţia pe Internet este şi trebuie să rămînă gratis...

În anii ’90 şi imediat după 2000, cele mai multe ziare au tratat Internetul ca pe a cincea roată la căruţă – „hai să aruncăm şi acolo ce avem în ediţia tipărită“. A fost o greşeală. Odată ce reflexul s-a împămîntenit, e foarte greu de dat înapoi. Aşa încît singura soluţie mi se pare aceasta: să-l convingi pe cel care te citeşte că merită să-ţi dea un ban pentru ceea ce faci. În România, unii jurnalişti – sau grupuri de jurnalişti – au început să ceară „donaţii“ din partea cititorilor pentru a fi independenţi. Eu mi-am făcut abonament online la Financial Times, pentru că nu e zi în care să nu găseşti ceva interesant acolo: nu e extraordinar de scump, nu e nici ieftin. Dar merită.  

Şi în alte ţări lucrurile se schimbă în acelaşi sens. În SUA, de pildă, au apărut proiecte jurnalistice online care funcţionează ca ONG-uri, nu ca afaceri...

Eu cred că e o greşeală să comparăm piaţa media din Estul Europei cu cea din SUA – mulţi fac această greşeală, am făcut-o şi eu. Decît o Revistă organizează în fiecare an o conferinţă internaţională la care participă jurnalişti americani foarte buni, crème de la crème. Anul trecut a fost Tom Junod, care scrie în Esquire. L-am întrebat (ştiam, dar am vrut să aud din gura lui) cîte reportaje mari scrie pe an. Mi-a spus că maximum patru-cinci. Şi din cînd în cînd mai scrie cîte un textuleţ zglobiu de o pagină. L-am întrebat dacă şi-ar permite asta dacă ar fi în situaţia noastră şi mi-a răspuns: „Absolut exclus!“ E doar un mic exemplu. E foarte greu să compari media americană (care e de limbă engleză şi are un public global) cu media din România. Noi ne putem inspira de la ei doar în privinţa unor noi unelte multimedia ş.a.m.d. Dar un model economic trebuie să-l inventăm sau să-l preluăm de la ei şi să-l adaptăm la situaţia din estul Europei. Şi ei sînt într-o mare dilemă: unele ziare au dispărut, alte publicaţii revin în print (de exemplu Newsweek)...

Trăim vremuri grele? Sau interesante?

M-am gîndit şi eu uneori cum aş fi fost dacă făceam jurnalism la începutul anilor ’90. Probabil că aş fi fost un altfel de jurnalist, mi-ar fi fost mai uşor. Dar nu de asta m-am apucat de jurnalism, ca să-mi fie uşor. Dacă aş fi vrut să-mi fie uşor, aş fi rămas în medicină, aş fi avut o meserie „burgheză“, confortabilă. Dar nu aş fi trăit atît de multe lucruri extraordinar de interesante cîte am strîns în doar şase ani de jurnalism. Mai e ceva interesant la online: îţi oferă o interacţiune directă cu cititorii, ceea ce pentru mine e deopotrivă extraordinar de enervant şi extraordinar de util. De multe ori încep să răspund comentariilor interesante, le mulţumesc celor care mă corectează (căci ei sînt 20.000, eu sînt unul singur). Comunicarea asta naşte un fel de încredere – a mea în ei, dar şi a lor în mine.  

Asta nu slăbeşte autoritatea jurnalistului?

Jurnalistul nu are de ce să fie „autoritar“. Principala sa calitate – şi nu în sens ortodox – trebuie să fie smerenia. Jurnalistul nu e o statuie care dă sentinţe, ci un om care pune întrebări şi caută răspunsuri la acele întrebări. Jurnalistul trebuie să fie într-o stare de absolută smerenie. Din păcate, e o calitate tot mai rar întîlnită, în special din cauza platourilor de televiziune, care creează un fel de „autoritate“. E o autoritate goală de conţinut, pentru că la televiziuni (nu doar în România) se fac liste cu cei care trebuie invitaţi în platou: nu totdeauna ajung acolo cei care se pricep la subiect, ci cei care sînt disponibili sau care „au papagalul mai bun“. Atunci cînd ajung oameni care ştiu despre ce vorbesc se vede imediat.  

Obiectivitatea jurnalistică este pusă azi în discuţie. De pildă, se spune că e nevoie de explicaţii, nuanţe, se spune că jurnalistul trebuie să-şi orienteze cititorul într-o lume tot mai complicată, deci informarea seacă şi neutră nu mai e de folos...

E un mit al obiectivităţii, tot mai des întîlnit printre cititori. Există o explicaţie istorică. În momentul în care au intrat pe piaţă marii cumpărători de publicitate, ei voiau ca mesajele lor să ajungă la cît mai multă lume. Or, dacă un ziar nu era obiectiv – pentru că era citit numai de conservatori sau de liberali – s-a văzut brusc pus în situaţia de a găsi cît mai mulţi cititori. Aşa că a fost nevoit să netezească asperităţile, să „taie colţurile“, pentru că obiectivitatea deranjează mai puţină lume. E o explicaţie documentată istoric. Acum, mitul obiectivităţii moare pentru că, din cauza Internetului, cumpărătorii de publicitate încep să fie interesaţi de publicul de nişă. Publicitatea eficientă e fie cea care ajunge la foarte mulţi, fie cea care ţinteşte o anumită nişă. Internetul oferă această posibilitate: să orientezi publicitatea către o anumită nişă de public. Viitorul presei este ca ştirile serioase să fie păstrate la nivel factual, iar în rest să existe texte în care autorul îşi asumă o opinie, o luare de poziţie.  

Publicul conectat la Internet îşi ia ştirile şi de pe Facebook, de pe bloguri, de pe site-uri nu totdeauna credibile şi serioase. Ce-i de făcut?

Sîntem în perioada copilăriei, iar în copilărie faci multe greşeli... Am fost, de pildă, uimit să văd pe Facebook un articol distribuit masiv de oameni serioşi şi informaţi – un articol publicat pe un site în limba engleză, în care era un soi de „comunicat de presă al Vaticanului“ prin care se anunţa că preoţii se vor putea căsători, femeile vor putea deveni preoţi etc. Era foarte uşor, de fapt, să îţi dai seama că era o parodie. Căci „comunicatul“ pomenea despre o decizie a „Conciliului Vatican III“, care nu există, n-a avut loc. Eu am sperat – şi m-am înşelat – că media online va face mai grea manipularea (care e foarte prezentă la televiziune). Am greşit: online, informaţia se răspîndeşte ca un incendiu de coronament, rapid. Oamenii nu sînt obşinuiţi să verifice sursa informaţiei. De aceea, cred că în timp se vor orienta către acei distribuitori de informaţie care funcţionează ca nişte filtre. Jurnaliştii online vor deveni, în viitor, astfel de filtre care selectează informaţia exactă. În mediul online, jurnaliştii comunică direct cu cititorii, ceea ce la televizor, de exemplu, nu se întîmplă. Şi mai e o schimbare foarte interesantă: în destule redacţii online, se dă o ştire şi se observă că e foarte citită. Atunci, redacţia decide să meargă mai adînc, să transforme ştirea în analiză ori să creeze o poveste din ea. Cu alte cuvinte, cititorii sînt cei care încep să facă sumarul, ceea ce într-un ziar tradiţional ţinea exclusiv de puterea ziaristului. Cititorii încă nu sînt conştienţi de asta, căci şi jurnaliştii sînt reţinuţi în a le comunica această realitate.  

Cînd un jurnalist merge într-un loc unde se întîmplă lucruri grave – cum este acum cazul Ucrainei, unde ai fost de mai multe ori – nu există riscul ca el să fie „contaminat“ de o cauză, să fie în favoarea taberei bune şi, deci, influenţabil?

Întotdeauna se întîmplă asta. Am constatat şi la colegi de-ai mei, şi la mine. E interesant cum se schimbă valul. Am fost la un moment dat în Ucraina alături de unul dintre corespondenţii de la The Economist, care petrecuse vreo cinci săptămîni la Doneţk şi Slaviansk (în zona separatiştilor proruşi). Era, în mod evident, cînd ne-am întîlnit la Kiev, aproape proseparatist. Discutînd apoi şi cu ceilalţi, s-a reechilibrat. Ca jurnalist, ai acces la toate taberele implicate. Am avut acest privilegiu de a mă mişca între toate taberele sociale şi interesele politice. În felul acesta, chiar dacă unii îţi sînt mai simpatici, scrii şi ce vezi rău ori greşit la ei. Dacă nu faci asta, cititorii te vor penaliza. Sau, dacă sînt adepţii unei ideologii, te vor critica. Am fost criticat, de pildă, după ce am scris despre Ucraina, că „ţin cu neonaziştii“, pentru că nu văzusem svasticile de pe Euromaidan. Nu le-am văzut pentru că nu erau. Mi s-a reproşat, dinspre site-urile de extremă stîngă din România, că nu am scris destul despre mişcarea Pravîi Sektor (o mişcare naţionalistă, nazistă). Am scris despre ea, dar nu suficient de mult pentru că nu neonaziştii erau dominanţi în piaţa din Kiev. Ca dovadă, la algerile prezidenţiale au obţinut doar 3%. Lucrurile nu sînt în alb-negru acolo.

În faţa unor reacţii de acest gen, jurnalistul nu poate avea tendinţa umană de a susţine ceea ce i se pare că ar fi direcţia cea bună?

În momentul cînd face asta, devine propagandist. Jurnalistul e un colecţionar al faptelor mărunte şi un soi de traducător cotidian, un predicator la colţul străzii. În fiecare zi, se urcă pe un scăunel, zice „bună ziua“, spune ce-a aflat şi traduce pe înţelesul oamenilor, aşa cum predicatorul traduce Evangheliile în biserică. 

Foto: D. Constanda