Jumătate din populaţia României...

Prin unii dintre noi circulă un soi de satisfacție a automutilării. E un șuvoi de plăcere la auzul veștilor cumplit de proaste, care spun că jumătate din populația României se face vinovată de ceva anume. Exemplele sînt, din nefericire, foarte multe. Cum ar fi vestea pe care o primim anual, de la Institutul Național de Statistică, de unde ni se spune că „mai mult de jumătate din populația României nu e conectată la un sistem de canalizare“. Evident, se redeschid, de fiecare dată cu entuziasm, discuțiile despre nivelul de Ev Mediu, closetul din curte, decalajul imens față de ceilalți europeni. De aici curg interpretările psihologice și ramificările tuturor consecințelor acestui fapt. Și-ncep tiradele despre promiscuitate, starea precară a sănătății, dar și a bietului sistem de sănătate, starea educației și a sistemului cu pricina, deci despre jalea și lipsa noastră de speranță din fiecare zi.

Așa că următoarea veste sosește cît se poate de natural, ca o con­se­cință firească a celei dintîi: „ju­mătate din populația României nu se spală pe mîini după ce a folosit toaleta“. Fitilul a fost deja aprins. Explodează toată plăcerea de a decreta că aici e locul cel mai rămas în urmă al Europei. Ne place să se confirme prin cifre, prin cercetări, prin rezultate pe care nu poate să le mai contrazică nimeni, că sîntem niște primitivi. Unii dintre noi – poate că ar trebui să spun, de fapt, „jumătate din populația României“ – își urăsc sau își disprețuiesc atît de mult semenii, compatrioții, încît o veste de felul ăsta e percepută ca o victorie, ca o izbîndă categorică. E un mare moment de succes. E clipa în care putem să demonstrăm că noi nu sîntem incluși atunci cînd se pronunță sintagma „poporul român“. Nu facem parte niciodată din jumătatea incriminată. Dar nici din poporul ăsta. Am avut ghinionul de a ne naște pe-aici. În rest, nu sîntem din localitate. Compatrioții sînt numiți „ăștia“. Ei trag lucrurile-n jos și fac țara asta de doi lei. Noi, civilizații, europenii, ăștia conștienți, sîntem prea puțini. Nu mai putem face nimic. Țara e a „ăstora“.

„Jumătate din populația României e, într-un fel sau altul, asistată social.“ Nu ne mai chinuim să vedem ce-nseamnă afirmația asta. O luăm și defilăm fericiți cu ea. Poate-o mai asezonăm un pic și cu vestea că „jumătate din populația României n-a citit o carte“. Asta ca să mai tencuim un pic zidul pe care l-am construit temeinic, să susțină tot edificiul de dispreț față de noi și-ai noștri, toată citadela de sictir pe care o cărăm în spinare. Scîrba față de cealaltă jumătate, care se face vinovată de toate relele din lume, de rămînerea în urmă, de rușinea care ne inundă atunci cînd vedem imensitatea diferențelor, adică tot ce ne desparte de lumea civilizată. De fapt, o jumătate din populația României o urăște sau o disprețuiește pe cealaltă. „Intelectualii“ îi disprețuiesc pe „oamenii simpli“, corporatiștii pe bugetari, liber-cugetătorii pe credincioși. Tradiționaliștii îi urăsc pe progresiști, pensionarii îi dușmănesc pe tineri, iar nostalgicii i-ar pune la cazne pe cei care ies la protestele de stradă.

Jumătate din populația României e tristă și frustrată că există cealaltă jumătate. Cea mai mare parte a energiei vitale se pierde în acest proces. Uzinele producătoare de ură și dispreț din sufletul fiecăruia consumă aproape tot suflul zilnic. Cea mai mare parte din minereul de creativitate aflat pe-aici umple furnalele din care ies toate cimiliturile, bancurile, caterincile, miștourile, acuzele, înjurăturile, blestemele pe care le proiectăm în aerul nostru încărcat, la adresa „ălorlalți“. Fiecare, în funcție de jumătatea din care face parte. E atîta forță consumată în procesul de a-i urî pe „ăilalți“, încît ai senzația că se ia curentul electric după ce ne-njurăm, că orașele rămîn în beznă, că s-a consumat tot și că s-a pustiit orice formă de viață. Ne urîm atît de mult și ne bucurăm de insuccesul celorlalți, încît fiecare seară ne găsește obosiți, rupți de oase, sleiți complet de jugul ăsta al dușmăniei, la care tragem zilnic. Asta ca să ne trezim dimineața și, cu chiu, cu vai, să ne recompunem entuziasmul cu care plecăm la o nouă zi de ură și dispreț.

Trăim într-un spațiu geografic încîlcit, în care s-au făcut, mereu la umbră, toate mînărelile posibile. Sîntem atît de preocupați să ne urîm între noi, încît am uitat de ceea ce se-ntîmplă în jurul nostru. Multe popoare își hotărăsc acum destinul și vorbesc despre asta. Chiar dacă pare că lumea e fundamental împărțită și la ei, o să vedem, pentru a mia oară, cum interesul comun încă mai funcționează. S-a întîmplat de multe ori. Și-o să se n­tîm­ple și mai departe. Iar dacă o să pierdem, din nou, un tren al unei etape istorice, ura noastră față de ceilalți va fi – dacă s-o mai putea așa ceva – și mai mare. Pentru că doar „ăilalți“ vor fi de vină. Doar „ei“ se vor face vinovați de dezastru și de pierdere. E atîta patimă în ura asta. Îi vedem limpede, uneori, pe unii care nu ne vor binele, dar rîd de noi și nu mișcă nici un deget, pentru că știu bine că ne facem suficient rău de unii singuri. Nu trebuie să facă un efort prea mare pentru a ne pune la punct și a ne limita orice pretenție. E îngrozitor sentimentul ăsta. Deși sîntem conștienți de așa ceva, e atît de îmbătătoare patima de a-i urî pe cei din cealaltă jumătate, încît vedem negru înaintea ochilor și nu mai știm altceva. Apoi, pentru cîteva secunde, ne dăm seama de ce se-ntîmplă, întotdeauna prea tîrziu, învinși și umiliți. Iar cînd nu mai e nimic de făcut, punem de-un cîntec de jale despre soarta potrivnică.