Judecătorul, dictatorul și deșteptul
Din direcții diferite, cu argumente falacioase și cu un limbaj de multe ori suburban, s-au înmulțit în ultimul timp atacurile împotriva statutului de protecție juridică și materială al magistraților. Simplificînd, aceste atacuri reiau în mod obsesiv trei reproșuri: toate profesiile sînt importante, deci nu se justifică un statut juridic de protecție pentru o anumită profesie; magistrații săvîrșesc erori judiciare, unii sînt corupți, iar durata îndelungată a proceselor împiedică aflarea adevărului și înfăptuirea dreptății; alții sînt implicați în jocuri de putere, iar soluțiile acestora alterează regulile competiției politice și pe cele ale concurenței loiale în afaceri. Elementele care întemeiază aceste reproșuri par consistente doar pentru că sînt izolate din ansamblul problemei în discuție.
Este adevărat că toate profesiile sînt importante, desigur cu condiția ca ele să fie exercitate cu competență și onestitate. Profesorii, medicii, inginerii, electricienii, strungarii, agricultorii, inventatorii, electroniștii, jurnaliștii, administratorii, funcționarii publici, juriștii și orice altă categorie de profesioniști au egală îndreptățire la recunoaștere pentru activitatea lor, dacă aceasta este îndeplinită în acord cu standardele de diligență specifice fiecărui domeniu. Egala îndreptățire nu exclude însă diferențierile în funcție de specificul fiecărei profesii, de eficiența și performanțele în exercitarea acesteia. De ce ar fi nevoie de un statut de protecție juridică și materială pentru magistrați? Răspunsul este simplu, dar formularea lui este rezultatul evoluției gîndirii și practicii politice de peste două milenii: magistrații sînt păzitorii libertății. Domnia legii rămîne o vorbă goală în absența lor. Misiunea de a apăra libertatea fiecărui membru al comunității și a tuturor presupune garanțiile statuate în Constituție. Judecătorii sînt independenți, inamovibili și se supun numai legii. Aceste garanții asigură egalitatea puterii judecătorești cu puterea legislativă și cu puterea executivă. Este una dintre ideile fundamentale care fac diferența dintre sistemul politic al democrației constituționale și sistemele politice autoritare sau totalitare. Dictatorii au nevoie de profesori, medici, ingineri, electricieni, strungari, agricultori, inventatori, electroniști, administratori și funcționari, ei pot tolera parlamente și guverne, uneori chiar au nevoie de ele, pentru a crea o aparență de legitimitate, dar nu au nevoie de judecători independenți, inamovibili și supuși numai legii. Logica puterii dictatoriale exclude controlul exercitat de puterea judecătorească pentru a stăvili concentrarea și centralizarea puterii.
Vulnerabilizarea puterii judecătorești este cea mai mare primejdie pentru libertate.
Efectivitatea garanțiilor constituționale pentru independența magistraților depinde de competența profesională și de forța principiilor morale ale acestora. Statutul de protecție juridică este premisa independenței, pe care trebuie înălțată o solidă construcție profesională și morală. Este motivul pentru care li se impun magistraților severe interdicții, chiar prin Legea fundamentală. Funcția de magistrat „este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățămîntul superior”, cum se precizează în articolele 125 și 132 din Constituție. Chiar nescrise, există multe restricții care derivă din acest statut de protecție juridică și pe care magistrații și le impun în mod voluntar, cu consecința restrîngerii semnificative a participării lor la viața socială, economică și politică. Elementele materiale care completează statutul juridic al magistraților sînt justificate de aceste interdicții și restricții. Nu este vorba de privilegii, ci de o compensare rezonabilă a așteptărilor exigente pe care trebuie să le satisfacă magistrații în sistemul politic al democrației constituționale.
Deșteptul are însă întotdeauna contraargumente. Ce fel de păzitori ai libertății sînt magistrații care arestează sau condamnă persoane nevinovate, care tergiversează judecarea proceselor pînă cînd hotărîrile își pierd relevanța pentru împricinați sau care pronunță soluții prin care favorizează oameni politici în defavoarea altora, acordă beneficii incorecte unor grupuri de afaceri, discriminîndu-le pe altele, adică participă la jocuri de putere sau le influențează în mod incorect? Acest tip de discurs pornește de la exemple, reale sau presupuse, și conduce către două concluzii false. Prima este formulată ca urmare a unui raționament inductiv: dacă sînt cîțiva magistrați incompetenți sau necinstiți înseamnă că toți sînt la fel. Nu se poate contesta că există și magistrați incompetenți sau corupți, cît timp este de notorietate că unii dintre aceștia au fost excluși din magistratură sau chiar au fost condamnați penal. Departe de a constitui regula, asemenea cazuri sînt excepții, ceea ce nu înseamnă că ele sînt mai puțin nocive. Grav ar fi însă dacă magistratura nu ar avea anticorpii necesari pentru a se apăra împotriva incompetenței și a corupției. A doua concluzie, dedusă din prima, este nu numai falsă, ci și extrem de periculoasă: dacă magistrații sînt incompetenți și necinstiți, este revoltător ca ei să se bucure de un regim de protecție juridică și materială.
Ambele concluzii sînt folosite pentru decredibilizarea magistraților și, în mod voalat sau fățiș, pentru a pune sub semnul întrebării chiar sistemul politic al democrației constituționale. Cei care folosesc asemenea argumente erodează, cu sau fără intenție, zidurile de apărare a libertății. Dărîmarea lor deschide calea către dictatură. Primii care se vor „bucura” de beneficiile unui regim politic totalitar sau autoritar s-ar putea să fie chiar cei care sapă acum la temelia construcției libertății.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.