Jucării

8 decembrie 2011   TÎLC SHOW

Am aflat că la Muzeul de Istorie a României s-a deschis o expoziţie de jucării, din anii ’20 şi pînă în anii ’90, şi că poţi recunoaşte acolo unele jucării pe care le-ai avut în copilărie. Copiii din anii ’50, ’60, ’70 şi ’80 au avut o varietate limitată de jucării. Erau unele comune fiecărei generaţii şi chiar şi astăzi mai dau naştere unor conversaţii de genul: „Tu ai avut avion Tarom?“, „Da, dar tu, ai avut maşină teleghidată cu fir, dintr-aia verde, americană, decapotabilă? Dar autocar ONT?“ Spune-mi ce jucării ai avut ca să-ţi spun cînd te-ai născut.

Astăzi, rareori se întîmplă ca jucăriile să semene cu ale colegului de bancă. Sînt în număr foarte mare şi se bucură de atenţie doar în ziua în care au fost primite. Zac apoi uitate prin cutii, pentru a fi redescoperite după luni sau chiar ani de zile, pline de praf şi eventual cu bateriile scurse, imposibil de folosit, drept care sînt aruncate la gunoi asemeni mîncării uitate în frigider. Presupun că, în aceste condiţii, jucăriile de azi nu vor deveni subiect de conversaţie peste ani, pretext de amintire a copilăriei şi a unei epoci. Lucrul ăsta se va întîmpla, în schimb, probabil, cu anumite jocuri pe calculator: „Ai avut «Need for Speed»? Dar «Warcraft X»? Mai ştii cînd computerul avea un hard sub birou iar monitorul ocupa jumătate din suprafaţa biroului?“.

În fine, cînd eram copil, nu existau jucării virtuale. Erau – nu multe şi cît se poate de fizice. Mi-aduc aminte de un camion cu o remorcă pe care erau transportate alte patru maşinuţe, pe două niveluri. Era cea mai scumpă jucărie de la librărie (căci la librărie se găseau jucăriile), aşezată pe raftul cel mai de sus, deasupra celui cu păpuşi şi al celui cu jocuri „Nu te supăra frate!“ şi „Sus, jos“. Avea cabina roşie, remorca bleu şi preţul cel mai mare: 100 de lei. Eram absolut înnebunit să-l am, aş fi promis orice ca să mi-l cumpere. Mama m-a tot amînat, m-a dus cu vorba mai multe săptămîni. În cele din urmă, s-a lăsat însă înduplecată. O după-amiază întreagă m-am jucat cu el, dar cu acea ocazie am gustat, pentru prima dată cred, şi deziluzia plictiselii după împlinirea unei mari dorinţi. Mă uitam la camionul de pe covor şi nu mai înţelegeam de ce mi-l dorisem atîta. A doua zi de dimineaţă însă, imediat ce m-am trezit, am dat fuga să-l văd din nou, să mă asigur că nu visasem.

Au mai fost apoi, bineînţeles, destule alte jucării: autocarul ONT cu căpăcele de tablă la roţi, puşca mitralieră AKM cu baterii şi chiar o păpuşă blondă, căreia bunica i-a tricotat o rochiţă albă. Angela (sau Corina?) a stat ani de zile pe un dulap, pînă cînd ai mei au constatat că se înverzise la faţă. Materialul din care era făcută se degradase.

Una dintre cele mai mari surprize însă a fost trenuleţul electric pe care l-am descoperit şerpuind pe şinele montate sub bradul de Crăciun. Avea o locomotivă neagră, cu aburi, şi două vagoane verzi, de călători, care se cuplau automat printr-o uşoară împingere. Viteza era variabilă şi puteam să schimb şi cele cîteva macazuri pentru a-l pune pe o rută sau pe alta. Trecea pe lîngă bariere, prin decorul format de cei cîţiva pomişori verzi de plastic, şi scotea sunetul pe care-l face un tren adevărat la îmbinările dintre şine. Îl puteam opri în dreptul cantonului luminat din interior de un beculeţ sau îl puteam gara pe linia moartă, închisă cu tampoane. Cu timpul, mi-am extins căile ferate, cumpărînd alte şine şi macazuri. Am construit o gară dintr-o imitaţie de lego, fabricată – ca şi trenuleţul – în RDG. L-am combinat apoi cu pieile roşii şi cowboy-i de plastic pe care-i colecţionam întruna. Nederanjat că un cal era la fel de mare ca locomotiva, am început să construiesc adevărate scenarii de western în mijlocul sufrageriei. Cred că eram deja la liceu cînd am achiziţionat şi ultima piesă, o locomotivă modernă, o adevărată miniatură, diesel electric, cu faruri. A costat fabuloasa sumă de 300 de lei, la care am contribuit şi eu, cu micile mele economii. Mi-am cumpărat-o singur de la ultimul etaj al magazinului Cireşarii de pe Smîrdan şi ţin minte că m-am bucurat s-o simt în mînă cît era de grea – o piesă adevărată, nu jucărie. Pentru ea, şinele erau cam uşoare iar la curbele mai strînse trebuia s-o încetinesc, ca să nu deraieze. Am păstrat mult timp trenuleţul şi mă mai jucam cu el şi cînd începusem să am iubite. Uneia, în semn de mare preţuire, chiar i-am arătat cum merge. Venită la mine în vizită, a trebuit să asiste la montarea şinelor, ce nu era chiar treabă simplă, apoi am stins lumina, să vedem beculeţul aprins al cantonului şi liniile lucind în faţa farurilor locomotivei care rula cu viteză, ţăcănind peste îmbinări şi macazuri. Fata a rezistat cu stoicism demonstraţiei, dar nu ştiu ce impresie şi-o fi făcut atunci despre mine. Încă nu aflasem că hobby-urile băieţilor nu sînt neapărat şi cea mai mare bucurie a fetelor. 

Mai multe