Jos Europa!

Zilele astea, imaginea acestei ţări e mai tristă ca niciodată. La începutul anilor ’90– cînd minerii stîlceau în bătăi studenţimea bucureşteană şi pe oricine „arăta a intelectual“ – măcar puteam spune că sîntem proaspăt ieşiţi din bezna totalitarismului. Că descărcam, primitiv, violent, grotesc, toată mizeria sedimentată în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism. Tot pe seama efectelor îndobitocirii sistematice am pus şi mulţi dintre anii trişti care au urmat – furtul îngrozitor de ruşinos al ajutoarelor venite din toată lumea, hotărîrea eroică de a nu ne vinde ţara, întoarcerea la putere a tovarăşilor cu faţă umană, democraţia originală, jaful suprarealist al patrimoniului naţional, pumnul înfipt în gura presei libere. De la bun început, după 1989, terenul nostru de joacă s-a mutat în presa scrisă, şi la televizor. Tot ce-am avut de rezolvat, inclusiv Revoluţia, acolo s-a rezolvat. Spaţiul public a rămas doar o scenă, nu dintre cele mai curate, pe care se joacă spectacole pentru televiziune. Asta-i tot.

La noi există instituţii ale statului şi înalţi demnitari care comunică exclusiv prin intermediul televiziunilor. Uluitor pentru alţii, aşa se rezolvă pe aici raportul de putere – la televizor. Acolo se întreabă, şi acolo se răspunde. Acolo se propune, şi tot acolo se acceptă, sau nu. Cîteva milioane de români – cu statut de cetăţeni europeni – asistă zilnic la treaba asta şi se hrănesc spiritual din acest gen de spectacol. Actorii reprezentaţiei se întrec în lătrături, grimase, gesticulaţii, capacităţi pulmonare şi competenţe generale. Spectatorii se întrec în credulitate, partizanate perverse, chibiţări microbiste şi identificare cu personajele spectacolului. E foarte distractiv, la prima vedere, dacă treci pe aici, în vacanţă. E foarte trist, dacă trebuie să trăieşti prin locurile astea tot timpul.

Cu cîţiva ani în urmă, mai pe linişte sau mai pe urlatelea, ne dădeam de ceasul morţii că americanii şi europenii ne-au abandonat în braţele încăpătoare ale Uniunii Sovietice. În spiritul nostru democratic-televizoristic, ne venea să-l pocnim peste bot pe ăla care zicea că nu ne vindem ţara. Îi explicam amicului că e idiot, şi că numai venirea ăstora care ne-au abandonat în ’47 ne mai poate scoate din rahat. Strigam din adîncul bojocilor că vrem garanţii de securitate, baze militare americane, semnam liste disperate şi tembele, să-i bombardeze americanii pe sîrbi, doar-doar primim şi noi un colţ de speranţă, o posibilitate de a călători liber, o şansă de a pleca la muncă, pe-afară, cît mai departe de aici. Urlam deznădăjduiţi că vrem să fim şi noi o piaţă pentru America şi pentru Europa, că vrem să avem reguli, să trăim sub tirania legii, ca-n Germania. Şi că sîntem gata să plătim dacă greşim, că numai aşa se face democraţie, băi, nene, cu amenzi mari. Ai comis-o, o muşti, vere, nu mai stai la discuţii.

Ca minunea, treburile astea s-au întîmplat. Am primit speranţă, scut antirachetă, baze militare, călătorii fără paşaport şi fără viză, posibilitatea de a munci prin alte părţi. Cu banii făcuţi la muncă, ne-am întors acasă şi ne-am împlinit cel mai intim vis pe care l-am avut dintotdeauna. Un vis ascuns în cel mai tainic ungher al sufletului. Visul de a ne putea permite să cumpărăm, chiar şi în rate, cel mai scump şi mai sofisticat televizor.

Ei, dar după ce ne-am împlinit visul, după ce avem ecrane plate, cu leduri, 3D, la baie, la bucătărie, în dormitor, pe balcon şi în sufragerie, iar nu mai e bine. Cine sînt pulifricii ăştia din Europa, şi cine sînt penibilii şi inculţii ăştia de americani, care vin să ne spună nouă ce să facem? Cine sînt toţi funcţionăraşii şi trepăduşii ăştia de pe la Bruxelles, care trăiesc boiereşte şi din banii noştri, de se-apucă ei să facă ordine la noi în ţară? Cine e doamna cutare şi cine e domnu’ cutare? În numele cui vorbesc? Ce mai e şi mizeria asta de Europă care se cîcîie şi scîrţîie din toate balamalele? Pentru ce să dăm vagoane de bani la Comunitatea Europeană, iar noi să nu vedem nimic? Că sîntem o ţară bogată, ne-au furat toţi de-a lungul istoriei, iar acum vin şi ăştia cu Europa lor, singurul interes fiind să ne jupoaie, să ne transforme în sclavi, să ne dea ordine, să ne umilească, să aibă ei un cuvînt de spus în casa noastră.

Uităm totul cumplit de repede. Oameni serioşi, pînă mai ieri, care ne învăţau că Europa e singura şansă, vin acum la marele nostru televizor cu leduri şi spun că ei au zis, dintotdeauna, că Europa înseamnă sclavie. Îţi stă mintea-n loc, şi te ciupeşti, să verifici dacă nu cumva visezi. Vorbim despre manipulare, ca cei mai docţi dintre experţi, dar sîntem manipulaţi în cel mai ridicol mod cu putinţă. Pentru o găleată, un mic, o bere şi-o cîntare moca, votăm cu oricine de pe lumea asta, cu conştiinţa curată că noi sîntem poporul suveran. Şi, ca la meci, ne împărţim în două tabere şi-ncepem să ne porcăim. Iar ca meciul să aibă sare şi piper, după porcăială, vine stabilirea responsabilităţilor pentru catastrofa în care ne aflăm. Cine să fie de vină pentru dezastrul ăsta? Unii spun clar: băsiştii! Alţii zic la fel de limpede: useliştii! Iar meciul continuă, din ce în ce mai scump, din ce în ce mai urît, din ce în ce mai ridicol.

Vreme de mulţi ani, unul dintre sporturile favorite ale majorităţii cu griji europene de la noi a fost să-i acuze pe romi că ne fac o imagine proastă, peste tot pe lumea asta. Din cauza lor, lumea nu ne percepea, cică, la adevărata valoare. Iar ignorantul de Johnny Depp, în loc să citească Eminescu, ascultă manelele lui Guţă. Nu se mai putea aşa. Trebuia să arătăm lumii ce-aveam mai bun. Prin urmare, ne-am mobilizat exemplar, şi, de nişte săptămîni încoace, oferim lumii un spectacol autentic despre cum sîntem.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.