Jocul cu tesla
Coboram pe schiuri un drum şerpuit de deasupra Oëtz-ului, în inima Tirolului. Era ultima tură şi ne pregăteam să încheiem cu o bere la Ochsengarten, staţia de jos a telegondolelor roşii. Acolo, printre brazii din vale, la marginea şoselei care duce la Kühtai, ştiam o căbănuţă din bîrne, un local foarte simplu şi vesel, din acelea unde se petrece în clăpari. Intrarea se făcea printre nămeţi. Ninsese trei zile fără întrerupere şi zăpada avea mai mult de un metru. În local descinseseră deja o mulţime de schiori, în căutarea unei beri care să le stingă setea după o zi întreagă de efort. Ne-a atras atenţia însă jocul ciudat pe care-l jucau doi bărbaţi. Erau nişte indivizi foarte voinici care păreau de-ai locului (ceva între pădurari, dulgheri şi salvamontişti). Purtau veste de fîş şi pantaloni de schi cu bretele. Între ei postaseră o buturugă groasă de brad iar fiecare avea în mînă cîte o teslă. Pe rînd, înfigeau uşor, cu mîna, cîte două cuişoare (lungi de doi-trei centimetri) în buturugă, pînă cînd stăteau singure în poziţie verticală. Măiestria consta apoi în a le înfige pînă la floare pe amîndouă, lovindu-le cu muchia ascuţită a teslei, din două mişcări succesive (cîte una pentru fiecare cui) scurte şi foarte iuţi. Cel care reuşea această mişcare primea din partea celuilalt cîte un păhăruţ de schnaps. La început, spre uimirea noastră, ambii reuşeau să nimerească şi să înfigă ambele cuie din cele doar două mişcări, pe care le executau în mai puţin de o secundă. Şi apoi, parcă la fel de repede dădeau pe gît şi paharul de schnaps. Cu timpul, pesemne că alcoolul a prins a-şi face lucrarea, pentru că au început să mai dea şi rateuri. Ne amuzam privindu-i, în timp ce ne sorbeam berile. După o vreme, ne-am luat cu vorba şi am uitat de ei. Începuse să ni se facă foame, iar gîndul ne zbura deja la masa de seară pe care aveam s-o primim la restaurantul hotelului din Oëtz. Probabil că Rosi aranja deja salatele de rucola, untişor, ciuperci şi ceapă murată, iar Thomas începuse să bată carnea pentru fabuloasele lui şniţele. Sau poate că avea să ne dea friptură de vită la cuptor, cu hrean. Pînă la friptură însă, ştiam că nici de data asta nu vom putea sări peste klare suppe şi că, la urmă, iarăşi nu ne vom putea abţine de la delicioasa îngheţată cu ciocolată sau de la profiterolul ori cremşnitul cu care fiecare masă se încheia apoteotic.
La un moment dat, am început să dăm zor cu berea, de frică să nu ne prindă acolo ora închiderii telegondolei. N-am fi avut nici un chef să parcurgem în clăpari, pe şosea, cei cîţiva kilometri care ne despărţeau de Oëtz. O localitate cu mai puţin de 2500 de locuitori, cu o biserică, o benzinărie, un service auto, vreo 10 hoteluri şi cam tot atîtea pensiuni, cîteva localuri şi pîrtii de schi pe pantele munţilor din jur într-o lungime totală de 30 de kilometri (prea puţin pentru ca aşezarea să fie inclusă printre adevăratele staţiuni de schi din Austria). Numărul magazinelor raportat la cel al locuitorilor ne părea însă de-a dreptul neobişnuit. Ştiam deja că de la Kik îţi poţi cumpăra un tricou simplu de bumbac cu doar un euro, în vreme ce de la Lohmann te poţi alege cu o simplă pereche de ochelari de soare contra a nu mai puţin de 200 de euro. Ştiam că mecanicul auto era cel mai mocăit om din lume, că vînzătoarele de la Kik erau cît se poate de puţin amabile şi observasem şi că benzinarul purta clipsuri în urechi.
După cîteva minute de vorbit despre mîncare şi trecut în revistă lucrurile pe care le mai văzusem prin oraş, ne-am adus aminte de cei doi competitori cu tesla. Ne-am întors către ei să vedem ce mai fac. Se opriseră din băut, dar nu din motive de sănătate. Nici unul nu-şi mai merita însă paharul, asta pentru că nu mai erau în stare să nimerească nici un cuişor, ba chiar, uneori, ratau buturuga cu totul. Continuau totuşi jocul din inerţie, iar teslele lor zburau aiurea prin aer. Ne-am temut chiar că am putea vedea, împlinindu-se pe viu, celebra vorbă de pe la noi apropo de acest instrument. Ne-am luat mănuşile şi căciulile şi am părăsit localul înainte să se întîmple aşa ceva.
Afară, ochii noştri au făcut ceva eforturi de readaptare. Deşi soarele nu mai lumina decît crestele, albul zăpezii din vale încă te făcea să vezi dublu. Se coborîse gerul şi începeau să ni se lipească nările. Mirosea a pădure de brad şi noi ne simţeam parcă mai împăcaţi cu lumea ca niciodată.