Jingle bells și Jungle books

E greu de sărbători, și mulți din compatrioții noștri, însetați de repaus, voiesc a se întoarce la clasici, la tradiție, pe scurt, la încercarea lui Baloo și Bagheera de a-l scoate pe Mowgli din mîinile urangutanului Louie. Scena e din ultimul film la care Disney a apucat să lucreze personal, The Jungle Book (1967). Aici nu mă interesează acel Kipling care instrumentează ideologia colonialismului britanic, ci Kipling al copiilor, al animalelor din copilăria lui indiană și – fatalmente – al arheologiei. Cît timp Louis Prima cîntă I wanna be like you, toată lumea dansează prin ruinele a ceea ce pare a fi un complex medieval cu arhitectura de piatră a barocului hindus. Din Cartea Junglei nu e clar unde se desfășoară acțiunea, așa că desenatorii lui Disney par să fi folosit și motive khmere din Cambodgia. Scrisorile lui Kipling sugerează totuși că situl arheologic care l-a inspirat ar fi Amber/Amer, lîngă Jaipur (capitala Rajasthanului, în NV Indiei). Kipling a ajuns dis-de-dimineață pe sit călare pe un elefant, a traversat curțile pavate cu dale mari, a văzut păunii de pe acoperișurile ruinate, veverițele din case, templul lui Kali și alte construcții labirintice acoperite de elaboratele basoreliefuri ornamentale ale dinastiei mogule. Cu o inocență absolută, Kipling sahib mai notează că a desprins o bucată de tencuială din palat și a aruncat-o în stradă, admirînd ecoul. Sînt 130 de ani de-atunci; fapta e în curs de prescriere.

Esențială din punct de vedere arheologic în scena din filmul de desene animate mi se pare o imagine care apare nu mai mult de o secundă. Întinsă deasupra a două coloane, ciudat de scunde, se mai vede rezistînd o grindă de susținere. Ei bine, grinda asta e făcută din cărămizi. Nu se poate face o arhitravă din cărămizi! Nu mai zic că arhitectura hindusă caracteristică nu folosește combinația piatră-cărămidă, iar mortar aproape deloc, doar în fazele tîrzii, bazîndu-se de obicei doar pe îmbinări nut și feder. Dar chiar și cu mortar, e de neconceput să creezi o grindă de susținere din două rînduri de cărămidă. E ca și cum ai face un ciocan din pilitură de fier. O asemenea grindă nu ar putea să-și susțină nici măcar propria greutate, dar să devină element portant! Este un moment Dorel al filmului, despre care însă se poate spune că nu a fost și nu va fi niciodată observat de un copil. Mă grăbesc să vin și cu altă cusurgeală, de data asta literară, nu arheologică: scena combină informații din Cartea Junglei (1894) și din A doua Carte a Junglei (1895). În nici una dintre ele nu apare vreun urangutan Louie, dar în cea din urmă e vorba de oamenii care rîvnesc comorile arheologice ale sitului. Printre ei trebuie să fi fost prototipul pentru Louie, cel ce vrea să afle secretul focului. În această povestire din A doua Carte se află, de altfel, și cea mai arheologică scenă din literatura lui Kipling. Mowgli împreună cu pitonul Kaa merg în orașul ruinat și pustiu care a devenit împărăția maimuțelor. Amîndoi coboară printr-o scară aproape blocată din centrul pavilionului reginei, apoi se tîrăsc pînă găsesc o piatră scoasă dintr-un zid de o rădăcină de copac și ajung într-un fel de criptă. Acolo, o cobră păzește comorile a o sută de regi, despre care Kipling spune că au fost adunate „in centuries of war, plunder, trade, and taxation“. Mowgli calcă pe cîteva oase, pe care le recunoaște expert ca provenind dintr-un craniu. Podeaua e acoperită de un strat gros de doi metri de monede de aur și argint (Kipling adaugă, stricînd poezia, că erau 200-300 de tone de argint și aur), și obiecte prețioase de tot felul. Lista lor acoperă o pagină întreagă din carte și pun pariu că se bazează pe ce-a văzut Kipling la muzeul din Lahore, unde tatăl lui era curator (tot tatăl lui a făcut unele dintre ilustrațiile pentru Cartea Junglei). Dintre ele, Mowgli nu ia decît un ankus, arma și unealta cornacului care lucrează cu elefanții, și îl ia doar pentru că îi amintește de prietenul lui, elefantul Hathi. Obiectul, de fildeș și aur, cu rubine și smaralde și așa mai departe, este abandonat de băiat ca blestemat, face apoi șase oameni să se omoare unul pe altul pentru posesia lui și este, în fine, adus înapoi de Mowgli pe situl arheologic de unde provenea. Episodul ăsta pare să fi fost inspirat – să ne mai scutească cei care nu vor deloc să reducă scriitorul la biografia lui – de o călătorie a lui Kipling, revenit ca adult în India, pe situl arheologic de la Chittorgarh (tot în Rajasthan). E o vizită la lumina lunii, despre care avem impresia că nu aflăm chiar totul, printre palate ruinate cu trepte înmuiate de pași, a căror arhitectură nu se destramă doar pentru că, zice el, e sprijinită de copaci. Aici Kipling are un moment de panică, după ce coboară pe scări secrete pînă pe marginile unui bazin subteran, de unde crede că nu va mai putea ieși. Situl, cu mii de figuri sculptate, trebuie să fi contribuit și el la descrierea împărăției maimuțelor din carte. Asta chiar dacă, în film, sala tronului, unde se dansează, apare complet lipsită de asemenea figuri, cu excepția unei feline de piatră care străjuiește o poartă și care pare luată de desenatori de la Angkor Wat mai degrabă decît din India.

Rămîne vocea lui Baloo (același actor care l-a jucat pe motanul Thomas O’Malley în The Aristocats), ursul care refuză dihotomia factice jazz/swing. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chih­limbar, Polirom, 2017.