Jett şi corporatistul

29 august 2012   TÎLC SHOW

Un amic m-a atenţionat că observaţiile mele caustice, făcute de-a lungul timpului, în articole, la adresa armatei de funcţionari ce parazitează încă sistemul social românesc, rămîn valabile strict pentru aparatul de stat, în spaţiul privat, profilul psihologic al amploaiatului revelînd trăsături diferite, „dobîndite“, cum ar veni, din experienţa regimului concurenţial. Prietenul respectiv are, fără îndoială, dreptate. Capitalismul autohton – atît cît a reuşit el să iasă la iveală în aceşti douăzeci şi trei de ani de „democraţie originală“ – a dat naştere, necondiţionat, unui nou individ social, aşa-zisul manager (al hîrtiilor) din mecanismul corporatist. Bineînţeles, nu toţi angajaţii marilor companii private (unii chiar cu atribuţii „manageriale“) intră în această categorie. Mulţi dintre lucrătorii „naţionalelor“ şi „internaţionalelor“ actuale sînt specialişti/profesionişti, făcîndu-şi munca în conformitate cu expertiza proprie şi în acord cu regulile necruţătoare ale pieţii. Printre ei mişună însă şi amintita faună funcţionărească de tip nou, un grup (eterogen ca pregătire) de mărunţi conţopişti – concentraţi doar pe micile avantaje ale job-ului plătit decent şi, evident, pe păstrarea poziţiei în chestiune un timp cît mai îndelungat.

Acest amploaiat postindustrial nu mai arată acreala echivalentului său de „la stat“, fiind, dimpotrivă, plin de solicitudine. Şi-a însuşit gestica şi limbajul „corporatist“, copleşindu-te cu şabloane şi clişee de marketing, în interiorul unei atitudini amabile, atent studiate. Problema apare în momentul în care discuţia dintre funcţionarul corporatist şi eventualul client iese – fie şi minimal – din eterna „grilă“ de desfăşurare a întîlnirilor de public relations. Într-o astfel de împrejurare, dacă dezvolţi curiozităţi exotice şi pui o întrebare ceva mai complexă, ieşită din „canonul“ măruntelor informaţii de propagandă („compania noastră vă oferă, la preţuri foarte mici, cele mai bune produse de...“, „numai la noi veţi găsi oferta cea mai atractivă pentru...“, „să ştiţi că, doar prin intermediul nostru, puteţi obţine cutare şi cutare...“ etc.), măruntul corporatist se va panica subit, începînd fie să transpire abundent, fie să se agite angoasat. Cei mai versaţi ori cu psihic rezistent la presiune te vor transfera/pasa abrupt către/la un superior competent, capabil să poarte discuţiile ceva mai natural, adică şi în afara stereotipurilor activităţii de promovare.

Ceilalţi însă vor da un spectacol comportamental grotesc, demonstrînd, într-un mod nefericit pînă la urmă, incapacitatea omului de a suporta la infinit apăsarea de oţel a regulilor competiţiei. Îngrozit de pierderea slujbei, amploaiatul va cădea în paranoia. Te va bănui, fără drept de apel, că eşti, incognito, de pe la vreun serviciu de audit al companiei, şi că ai sosit acolo pentru a-i testa, pervers, abilităţile profesionale. Te va îmbrobodi cu fraze interminabile, fără cap şi fără coadă, aruncate la nimereală, pentru a creiona, în disperare de cauză, un tablou feeric al virtuţilor sale de „comunicare“. Tu întrebi care ar fi utilitatea unei anumite proceduri birocratice (procedură ce ţi se pare redundantă), iar funcţionarul îţi răspunde că, în luna mai, instabilitatea meteo îl împiedică să fie îmbrăcat adecvat. Vrei lămuriri cu privire la politica financiară faţă de clienţi, pe termen lung, a companiei, iar amploaiatul, cu nod în gît, îţi spune că lumea s-a schimbat enorm în ultimii ani. În sfîrşit, ceri o prezentare mai în detaliu a cazurilor asemănătoare cu al tău, rezolvate/nerezolvate în trecut, iar insul zice că iarba nu mai e verde, începînd apoi să scîncească, discret, precum Jett.

Cum care Jett? Jett, cîinele (lup alsacian) la care, deşi nu era al meu, am ţinut cel mai mult în această viaţă. Aparţinea unor foarte buni prieteni de-ai mei (fraţi) şi ne-am apropiat pe parcursul lungilor plimbări făcute cu stăpînii lui (şi cu el), în adolescenţă, pe dealurile şi văile dulcelui tîrg ieşean. În primul lui an de existenţă, Jett se transformase într-un dulău respectabil, deşi comportamentul îi rămăsese încă, inevitabil, infantil. Avea mentalitate de pui în trup de cîine poliţist. Sărea, imens, cu labele pe tine şi te lingea temeinic, plin de afecţiune. Dacă unul dintre amicii mei pleca, pentru puţin timp, Jett intra în panică, privea, terifiat, în direcţia dispariţiei stăpînului şi scîncea gradual, pînă dădea într-un adevărat plîns isteric. Odată, am fost nevoit eu însumi să stau cu Jett, cîtă vreme cei doi stăpîni urmau să rezolve o problemă în incinta unei instituţii cu restricţii la cîini. Lupul a început să schelălăie ameninţător. Mai speriat, probabil, decît el şi fără a şti ce să fac cu exactitate, m-am aplecat şi am început să-l mîngîi pe spate, ordonîndu-i, în răstimpuri: „Şezi, Jett! Şezi, Jett! Şezi!“. În mintea cîinelui (care ştia comenzile de bază) s-a produs o suprapunere curioasă, ce m-a marcat pentru decenii. Pe de o parte, Jett se aşeza cuminte, respectînd ordinul şi fiind receptiv la mîngîieri, pe de alta, se ridica anxios, ţipînd după stăpîni, într-o succesiune grotescă, absolut deconcertantă, sînt convins, pentru morocănoşii trecători.

Mutatis mutandis, susţin aşadar că, încercînd să discuţi informal cu amploaiatul postmodern, rişti să declanşezi un fel de „sindrom Jett“. Deunăzi, descoperind că rezervarea pe care o făcusem la un important hotel din Iaşi nu apărea pe site, am mers, pentru clarificarea situaţiei, la PR-ul cu care vorbisem nu demult. În stare de şoc (la gîndul, pesemne, că întregul context va influenţa negativ statutul său în companie), individul a început să debiteze tot felul de enormităţi. Ba că site-ul este irelevant, ba că nici măcar nu aparţine hotelului. A strigat că era informatică se află în declin, după care, în stare de sevraj, cu mîinile ridicate în aer, a recurs la un schieunat semi-inteligibil, care mie mi-a sunat drept riddikulus (sau, dacă tot ne gîndim la Harry Potter, să fi fost oare sonorus?). Retrăgîndu-mă, disperat, către uşa biroului, i-am ordonat cu fermitate: „Şezi, Jett! Şezi, Jett! Şezi!“. Omul se aşeza, după care sărea din nou în sus, răcnind înfiorător: „Forţele răului vor veni prin computer!“. Am ieşit precipitat, scuturîndu-mi, zgribulit, umerii. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe