Japonia, Mihaela şi Azorel
Dacă acum şase-şapte ani aş fi adus vorba, în cadrul cercului meu de prieteni, de literatura japoneză sau, pur şi simplu, de Japonia – pasionată fiind de ceea ce implică aceste subiecte existau două variante posibile de reacţie: fie m-ar fi privit ca pe o „ciudată“, abţinîndu-se de la comentarii, fie ar fi exclamat la unison: „Uau!“, continuînd apoi cu replica: „Da’ ce-ţi veni, dragă, cu asemenea exotisme?“.
Bizar sau nu, în prezent situaţia s-a mai schimbat. Japonia şi cultura sa au devenit, din acel ceva intangibil şi inabordabil, tot mai cunoscute, stîrnind interes în rîndul copiilor şi adolescenţilor, deopotrivă. Există, mai nou, grădiniţe, şcoli şi licee unde se predau atît limba japoneză, cît şi aspecte legate de societatea niponă tradiţională (adică partea cea mai frumoasă, că doar n-o să se facă referiri la sinuciderile în masă, la modul de lucru stahanovist la care sînt supuşi angajaţii companiilor multinaţionale şi la alte asemenea aspecte ale societăţii japoneze moderne. Ar exista riscul de a se ruina marele „mit“ al Imperiului Soarelui-Răsare, nu?). Vă veţi întreba, probabil, de unde „setea de cunoaştere“ a tinerilor pentru acest domeniu, într-o societate românească în care, parcă, totul e cu susul în jos? Personal, cred că o mare influenţă au avut desenele animate japoneze.
Bănuiesc că toţi copiii anilor ’90 îşi amintesc de Sandy Bell, de Candy-Candy, de Sailor Moon sau de Pokémon, mai ales că au declanşat adevărate fenomene... La ora la care se difuzau, afară era linişte. Rareori auzeai cîte un strigăt al vreunui copil rămas la joacă. Puţini sînt însă cei care ştiu că aceste seriale de desene animate reprezintă începuturile promovării – poate involuntare – a civilizaţiei nipone. De dragul personajelor favorite, cei mici au dorit să înveţe anumite cuvinte sau expresii în limba japoneză; mai tîrziu, această dorinţă nevinovată s-a transformat în curiozitatea de a afla mai multe despre ţara în care se vorbeşte limba prinţesei Sailor Moon. Pe de altă parte, aceste seriale reflectă tocmai ceea ce în japoneză se numeşte anime. Adeseori, acest concept este confundat cu termenul de manga, cu toate că cele două noţiuni desemnează lucruri diferite, dar care se completează reciproc.
Şi dacă tot am ajuns aici, să o luăm cu binişorul! Prietena noastră, Wikipedia, ne spune că anime este o specie de desen animat apărută în Japonia în jurul anilor 1900, iar 1917 marchează ecranizarea primului şi celui mai vechi anime. La originea acestui gen stau benzile desenate japoneze numite manga; benzile desenate japoneze au preluat forma actuală la puţin timp după Al Doilea Război Mondial. Ele constau, în principal, din desene alb-negru sau, rareori, color, iar ca mediu vizual, anime-ul tinde spre stiluri ce pot varia de la artist la artist sau de la studio la studio. Multe elemente stilistice au devenit atît de comune, încît sînt descrise ca fiind un constituent al anime-ului. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că toate anime-urile moderne trebuie să aibă un stil artistic strict. În general, cea mai comună formă de desenare a anime-urilor este aceea în care personajele au trăsături fizice exagerate, cum ar fi ochi mari şi păr lung, membre lungi, la care se adaugă bule de dialog cu forme dramatizate, replici eliptice şi onomatopeice, tipografie exclamatorie. Anime tinde, de asemenea, să împrumute multe elemente din manga, inclusiv text în fundal şi panouri.
Dacă ar fi să găsim un corespondent al anime-urilor printre desenele animate din peisajul mioritic, am putea spune că anime-urile de la începutul secolului al XX-lea aduceau cu Mihaela şi Azorel, sau mai bine zis... invers. Pentru cine nu-şi mai aminteşte sau nu mai vrea să o facă, datorită perioadei sumbre în care au fost difuzate, episoadele acestui serial au consacrat-o pe Mihaela, o fetiţă blondă cu fundiţe în păr, care alături de căţeluşul Azorel trece prin tot felul de întîmplări. Se difuzau între „două reluări de la congrese“, iar personajele animate nu aveau voce. Am putea afirma, astfel, că Mihaela este un fel de „manga-anime“ made in Romania, care arată la fel ca o Dacie 1300 lîngă o Toyota. Şi-atunci, mai merită să ne întrebăm de ce ne place Japonia?!
P.S. În plus, anul acesta, cu ocazia serbării prieteniei dintre Japonia şi ţările dunărene, japonezii ne-au dat şi bani (împrumut) ca să mai construim o magistrală la metrou.