Jandarmeriada
articolul de mai jos urmează să apară în ediţia nr. 756 de joi, 16 august 2018
Asemănările dintre evenimentele din anii ’90 care au rămas în istorie sub numele de mineriade și ceea ce s-a întîmplat la protestul de vineri, 10 august 2018, au fost deja mult vehiculate. Nu doar că unele imagini seamănă teribil cu filmările făcute în iunie 1990, dar și reacțiile Puterii sînt izbitor de asemănătoare. E interesant cum același partid aflat la putere și atunci, și astăzi (chiar dacă sub alt nume), a revenit parcă de unde a plecat, ca și cum n ar fi trecut peste el 28 de ani. „Golanii din piață“, „lovitura de stat“, „destabilizarea ordinii publice“ sînt formule de care se pare că sîntem sortiți să nu scăpăm. N ar fi mare surpriză dacă ar apărea și dovezi privind organizarea unei provocări în Piața Victoriei, așa cum, la un moment dat, în cazul Pieței Universității au apărut acele înregistrări audio prin care șeful Poliției – generalul Corneliu Diamandescu – îi comunica ministrului de Interne Mihai Chițac: „Vă rog să-l informaţi pe domnul preşedinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înţelegerea. Rog să informaţi.“ Președintele era Ion Iliescu iar incendierea propriilor autobuze proba faptul că totul fusese pus la cale chiar de către forțele de ordine pentru a justifica reprimarea ulterioară a manifestanților.
În iunie 1990, Jandarmeria nu exista. Desființată de regimul comunist, instituția s-a reînființat în decembrie 1990. Am auzit comentatori spunînd că, prin ordinele date vineri, șefii acestei instituții au reușit să păteze uniforma unei arme care își cîștigase respectul prin intervențiile sale anterioare și prin prezența în teatre de operațiuni străine. Vom vorbi și de ordinele date vineri, dar mai întîi ar trebui poate să amintim că, din păcate, această uniformă a fost pătată cam frecvent de la reînființarea ei. Uneori au fost de vină șefii, alteori subordonații. Şi treaba asta s a repetat sub guverne diferite.
O istorie nu prea glorioasă
Prima întîmplare a fost la mineriada din septembrie 1991, cînd șeful dispozitivului de jandarmi care apăra Parlamentul, un ofițer pe nume Gheorghe Lupu, a dat ordin oamenilor săi să se dea la o parte, lăsîndu-i pe minerii conduși de Miron Cozma să ocupe clădirea Parlamentului din Dealul Mitropoliei. Numai intervenția salutară a lui Ion Rațiu, care le-a spus ferm și curajos că n-au ce căuta acolo, a salvat lucrurile. Urmarea acelei mineriade a fost, cum știm, căderea Guvernului Roman.
Opt ani mai tîrziu, jandarmii se făceau de rîs în celebra bătălie de la Costești, învinși și mulți chiar luați ostatici de minerii conduși de același Miron Cozma. Culmea, și jandarmii erau conduși de același ofițer Lupu, devenit între timp general. Jandarmii nu au folosit atunci nici măcar tunurile cu apă, șefii lor invocînd convenții internaționale. Poate că o bătălie pierdută nu-ți dezonorează neapărat uniforma. Dar generalul jandarmilor a fost cercetat ulterior pentru neglijenţă în serviciu, pentru că şi a abandonat hainele militare şi propriii soldaţi. Însuşi președintele țării avea să afirme ulterior că interese oculte au făcut ca Justiţia să nu ajungă la o soluţie firească în cazul lui. Situația a fost salvată în acele zile, cum poate unii își mai amintesc, de premierul Radu Vasile la întîlnirea cu liderii minerilor de la mănăstirea Cozia, premierul avînd însă „argumentul“ tancurilor scoase din cazărmi, la ordinul președintelui Constantinescu. În urma eșecului operațiunii de atunci a Jandarmeriei, ministrul de Interne Gavril Dejeu și-a dat demisia. În orice caz, se vede cum în istoria recentă, ca o ironie a sorții, mai apar legături între jandarmi și mineriade.
Dacă e să ne uităm și la evenimente mai recente, descoperim cazul omorîrii a doi protestatari albanezi din Kosovo, în 2007, cu gloanțe de cauciuc trase direct în cap dinspre detașamentul de jandarmi români care se aflau acolo sub mandat ONU de menținere a păcii. Ancheta oficială a ONU a stabilit vinovăția celor din contingentul românesc fără însă a putea depista persoanele respective. Contingentul a fost retras în țară înainte de finalizarea anchetei.
La manifestațiile din 2012, pro-Raed Arafat, care au degenerat în violențe, jandarmii și-au făcut în general datoria. Dar și atunci au fost violențe nejustificate și bine mi-aduc aminte că atitudinea lor a fost mai degrabă agresivă decît protectivă la adresa tuturor celor care se aflau pe străzi în acele momente. Cetățean pașnic fiind, nu te simțeai deloc în siguranță în apropierea lor.
Ce am văzut cu ochii mei
În fine, ajungem la momentul de vineri, 10 august 2018. În acea seară am străbătut în lung și-n lat toate zonele Pieței Victoriei. N-am de făcut vreo mărturie teribilă de acolo, ci doar niște simple observații. M-am apropiat rareori de cordonul de jandarmi, unde pluteau gaze lacrimogene. Pot spune că am văzut un incident dubios la un moment dat, în care un individ a izbit de caldarîm niște plăci de asfalt sau niște dale, în ideea de a le rupe în bucăți mai mici. Era cam pe unde se intersectează bulevardele Iancu de Hunedoara și Lascăr Catargiu. Lumea a început să strige la el, dîndu-se la o parte. Totul s-a petrecut foarte repede, omul dispărînd instantaneu cu pietre cu tot, de parcă l-ar fi înghițit pămîntul. N am văzut alte provocări directe la adresa jandarmilor (nu înseamnă că n-au fost) în afară de aruncarea unor pet-uri cu apă din mulțime, ca reacție la auzul exploziilor petardelor cu gaze lacrimogene. Iar aceste petarde sau grenade erau trase cu o frecvență stranie. Cam la cîteva minute odată se auzeau una-două asemenea explozii. Am comentat lucrul acesta ca semănînd mai degrabă cu un program prestabilit decît cu o reacție la niște provocări aleatorii. Dădeau impresia că trebuia neapărat menținut nivelul gazelor din piață și nivelul tensiunii. După fiecare asemenea explozie, oamenii din toate colțurile reacționau instinctiv cu sloganul: „Nu plecăm! Nu plecăm!“
Pe la ora 11, parcă după o pauză ceva mai lungă de la ultimele explozii, am văzut un fel de trasoare roșii, ca niște artificii care erau lansate în sus și cădeau în mulțime. Cînd ajungeau pe caldarîm scoteau fum (mai văzusem și înainte, dar acum au fost mai multe și unele au căzut în apropierea mea). N-am auzit nici un fel de somație. De altfel, zgomotul provocat de scandări și de vuvuzele era de nedescris. N-am știut că se pregătea un adevărat atac. Am văzut însă cum, deodată, dinspre cordonul de jandarmi lumea o rupe la fugă în toate direcțiile. Am bănuit că e vorba de o șarjă a scutierilor, pe care nu-i vedeam din locul unde eram. Nu știam ce o motivase, dar mi s-a părut ceva extrem de periculos pentru că în mulțimea aceea (de oameni obișnuiți) se putea produce o busculadă. Printr-o adevărată minune, lumea nu s-a călcat în picioare. Mi-am amintit, de pe vremea cînd traduceam știri internaționale la BBC, că unele dintre cele mai înfiorătoare asemenea știri erau cele în care apărea cuvîntul stampede. Era vorba de busculade pe stadioane sau la manifestații de toate felurile cînd se crea panică, iar oamenii încercau brusc să fugă și se călcau în picioare. Se lăsa de obicei cu multe zeci sau chiar sute de morți și răniți.
Amestecul dintre brutalitate și prostie
Am văzut ulterior imagini televizate cu ce s-a întîmplat în alte locuri ale Pieței Victoriei. Și am văzut și afirmațiile făcute sub anonimat de un ofițer al Jandarmeriei care spunea că acel ordin de atac a creat riscul unei busculade cu even-tuali morți și răniți, ceea ce mi-a confirmat temerile. Pe scurt, dincolo de spray-urile cu piper și de gazele lacrimogene care au afectat nenumărați protestatari nevinovați, dincolo de bastoanele de cauciuc folosite împotriva unor tipi care ridicau mîinile sus, dincolo de șuturile date unor persoane întinse pe jos, dincolo de folosirea tunurilor cu apă, dincolo de țintirea directă în corp cu cartușe de gaze, dincolo de agresarea (în ciuda tuturor regulilor internaționale) unor jurnaliști care filmau, dincolo de lovirea și imobilizarea unor turiști israelieni aflați într-un taxi, dincolo de gazele împrăștiate în ușa ambulanței SMURD, dincolo de înjurături, acțiunea Jandarmeriei (o spun chiar specialiști din interior) a riscat să producă niște consecințe teribile legate de învălmășeala mulțimii. Nu vreau să mă gîndesc ce ar fi fost atunci. E un lucru mai puțin comentat, dat fiind că n-a produs efecte, dar de o gravitate extremă. Se adaugă, bineînțeles, abandonarea camarazilor în mîinile unor bătăuși sau imbecilitatea de a ordona folosirea gazelor lacrimogene în așa fel încît să fie afectați chiar jandarmii. E clar că printre cei de acolo, comandanți sau subordonați, mulți erau foarte prost sau foarte greșit instruiți. Pe lîngă reaua intenție a unora a existat și o incredibilă doză de prostie. Și mai stupid pare totul cînd te gîndești că e vorba de o instituție în care oamenii se înscriu în mod voluntar. După așa ceva e evident că e nevoie de o reformare din temelii a Jandarmeriei. Dar la fel de evident e că, deocamdată, nu are cine să facă asta. Păcat de profesioniștii care, cu siguranță, încă există în instituție.
Foto: Eduard Enea