Iubeşte şi du roabe

Vara asta am avut ocazia să lucrez pe șantier cu patru prieteni, un lucru bunicel în sine, poate printre cele mai bune din lume sau, ca să folosesc lauda supremă inventată cîndva de Heinrich Böll, avînd un grad ridicat de acceptabilitate. Un detaliu important e faptul că tot cu acești patru prieteni făcusem săpături, pe un sit arheologic aflat la numai 100 km distanță, acum 18 ani. Știu că 18 ani e puțin – cunosc adică prietenii de șantier care au durat mai bine de 50 de ani –, dar în liga mea înseamnă mult. Oricum, în materie de superglue, trecutul comun rămîne cel mai performant produs. Tehnologia evoluează și se va produce poate curînd și trecut comun de o jumătate de secol la preț de numai un deceniu. Deocamdată însă simt din plin că e un privilegiu ca, venind pe traiectorii destul de diferite, să ne fi adunat din nou pe un șantier. Că veni vorba, e un privilegiu românesc, un lucru bun născut din lucruri rele; pe alte meleaguri, foștii colegi de liceu și de facultate se împrăștie, chiar fără să plece din țară, de nu-i mai adună nimeni nicio­dată. E poate de mirare că atît de mulți din vechea noastră echipă am avut norocul să rămînem în arheologie, adică într-o profesie în care lucrurile se aranjează abia tîrziu și pentru prea puțini din cei care au început. (Eu, unul, pragmatic, m-am apucat de scris în paralel literatură, ca să am și o meserie stabilă, cu risc financiar zero.) Mi-ar plăcea să am la dispoziție o explicație rațională pentru care ne-am ținut de profesia asta în ciuda multor dezavantaje de parcurs, ca să pot dovedi că am avut o viziune, un plan logic. Explicația s-ar putea însă să fie faptul inavuabil că iubim arheologia.

Dar ce înseamnă pînă la urmă să fii adult și să iubești arheologia? Punem în geamurile camioanelor noastre postere cu T.E. Lawrence? Ne numim fiicele Andromaca și fiii Agamemnon, precum Schliemann? Avem un fel de oracole în care lipim poze cu piramide decupate din reviste? Exact. Învățați să recunoașteți din timp aceste simptome periculoase – de pildă, în vacanța asta, cînd n-ați putut face plajă în liniște sau deloc, pentru că un anumit membru al familiei calculează mereu cum să acopere maximum de ruine grecești fără nume pe zi. Dacă ai apucat să ajungi pe șantier, e tîrziu – patima e deja instalată. De pildă, vrei să începi lucrul cu cinci minute mai devreme, din pură nerăbdare. E o greșeală, un semn de amatorism, dar asta e, abia aștepți să vină dimineața. Îți dai seama cu rușine că ai stofă de stahanovist. Sau vorbești, după muncă, tot despre muncă: despre alte săpături, alți arheologi, despre muncitori și descoperiri și, inevitabil, despre arcanele birocratice ale meseriei. N-ai pe cine plictisi, pentru că toată lumea vrea să vorbească tot despre asta. Faptul că tu ești obsedat de meseria ta nu o face, bineînțeles, automat frumoasă, dar nu se poate spune că nu dă o măsură a angajamentului tău. Mai dau trei exemple elementare din care se vede că-ți pasă. Primul: faptul că poți să duci roabe sau să dai cu mătura, din proprie inițiativă și fără nici un resentiment, indiferent că ești cercetător științific sau conferențiar, doar pentru că e nevoie în clipa asta. (În treacăt fie zis, datul cu mătura în arheologie e o manevră subtilisimă, cu nimic gospodăresc în ea, despre care o să scriu mai pe larg. La roabă nu sînt șmecherii prea mari; dat fiind că e vorba de o pîrghie de gradul 2, trebuie împinsă încărcătura cît mai spre față, pentru că, aducînd centrul de greutate al roabei cu o palmă mai aproape de roată și deci scurtînd corespunzător brațul forței rezistente, vei duce o roabă de 75 kg ridicînd 25 kg, iar nu 35 kg). Al doilea: faptul că te bucuri cînd găsești „ceva“ – ceea ce nu se înțelege deloc de la sine. Nu numai din cauza rutinei, dar, pentru unii, un lucru bun nu e aducător de bucurie, ci doar o actualizare a frustrărilor. Or, dacă nu te bucuri, înseamnă că nu iubești. Și al treilea semn că-ți pasă, cel mai banal și cel mai important: încerci să faci treaba cît de bine se poate. Dacă nu iubești ceea ce faci, o simplă conștiință a datoriei nu te duce prea departe. Și nu mă refer la cum lucrezi cînd ești înconjurat de studenți sau la ce spui „în plen“. Fiecare gest al tău e atunci coregrafie, și declarațiile tale sînt numai bune de pus în aplicațiile pentru granturi. Dar vreau să știu ce faci cînd nu mai e nici un alt arheolog pe săpătură, doar tu, stors de vlagă și topit de căldură, și constați o mică, o extraordinar de mică neregulă, pe care ca s-o corectezi ar trebui să faci zece minute de efort care nu poate fi delegat, trebuie să te ocupi tu personal – deși ce mai contează?! Dar te ocupi. Pentru că atitudinea ta reală se vede abia în ceea ce faci cînd nu ai (sau nu știi că ai) public, cînd nu există control sau consecințe – ca lordul invocat de Erving Goffman, care cinează ca un aristocrat, cu toată eticheta, și atunci cînd e absolut singur. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons, ruinele din Pompeii