IQ în devenire
M-a abordat alaltăieri, foarte incisiv, colegul meu fonetician Costache Terfelaș (căruia noi obișnuim să-i „franțuzim“ numele, de dragul rimei, pronunțîndu-l Costaș Terfelaș). „Nu sînt deloc de acord cu ipoteza dumitale, domnule coleg“ – mi-a spus destul de răstit profesorul –, „că universitarii se tîmpesc în jurul vîrstei de cincizeci de ani!“ „Vai“, m-am dezvinovățit eu imediat, cu teatrală consternare, „dar nu am afirmat niciodată așa ceva, domnule Terfelaș!“ Am vrut să adaug: „Dimpotrivă, cred că mulți universitari sînt tîmpiți din născare, nici vorbă să devină, la un moment dat, astfel!“ Replica mi-a înghețat însă pe scoarța cerebrală. Am sesizat, în expresia severă a lui Costache, faptul că nu era locul și timpul pentru poante slabiste. M-am limitat, prin urmare, la benigna deculpabilizare generică. „Lasă, lasă!“, a continuat, cu ton ridicat, foneticianul. „Ți-am citit sistematic articolele și pretutindeni am dat peste profesori imbecilizați sau loviți de-a dreptul de demență, care au un numitor comun absolut fatal: provin din generația ta, au carevasăzică în jur cincizeci de ani. De aceea, intenționez să-ți furnizez acum, aici, o surpriză imensă…“ „Moi-même!“, a adăugat Terfelaș sonor, după o pauză de suspans. „Eu însumi, stimabile! Tocmai am împlinit șaizeci de ani și vreau să-ți comunic detaliul – sper dătător de meditațiuni autopunitive! – că acest deceniu din existența mea, dintre cincizeci și șaizeci de ani, a fost singurul valid intelectual. Ce spun eu valid? Sclipitor cu adevărat, genial, senzațional, măreț. E intervalul în care intelectul meu s-a trezit, miraculos, la viață. Înainte am fost ce sugerezi dumneata că ar fi, ar deveni, universitarii atunci cînd ating jumătatea de secol: stupid, tembel chiar, senil, obtuz, placid, slăninos, ceea ce americanii numesc slow, întîrziat, defazat, idiot, prostănac, bovin, ovin, cabalin, maimuțin…“
Văzînd că o ia la vale cu epitetele, l-am întrerupt: „Înțeleg, înțeleg, dom’ profesor! Este fabulos ce-mi ziceți! Nu pot totuși să cred că un savant de talia dumneavoastră a fost cîndva… maimuțin.“ Cu voce îmblînzită și ochi apoși, Costache/Costaș a continuat: „Ba da, ba da, dragul meu! Nu am fost doar maimuțin, ci, indubitabil, cretin. Încă din copilărie, cînd nu pricepeam nimic din ce se întîmpla în jurul meu. Aveam și o față rotundă, cu ochi mici, înfundați bestial sub fruntea strîmtă (am tresărit: exact așa arată distinsul fonetician în prezent – mă aflam în fața celui mai fidel autoportret făcut de cineva vreodată!), care nu mă avantaja defel. Toți, inclusiv părinții, mă strigau Bolfeul (aici, eu, Codrinul infantil, aș fi avut o corecție, în cazul nefericit în care aș fi copilărit cu tînărul Terfelaș Costaș, insistînd feroce să fie apelat Bolfaș!). Un mameluc de la altă scară îmi și cînta, din cînd în cînd, Bolfaș-Terfelaș, ai o meclă ca un caș (am tresărit din nou violent și mi-am ordonat, ca atare, să nu mai gîndesc nimic pe fondul confesiunii bietului Costache!). Ce mai, am suferit enorm! Noroc că nu-mi prea dădeam seama, într-atît eram de dobitoc. În cea mai mare parte a situațiilor, bănuiam că sînt interesant, că reprezint centrul atenției și că de aia fac toți glume cu și despre mine. Numai la ora de sport realizam că era ceva în neregulă. Cînd proful ne dădea mingea să jucăm fotbal și apoi o ștergea de pe teren, lăsîndu-ne de izbeliște, se auzea un răget animalic de la liderul clasei – Pentru numele lui Dumnezeu, haideți mai întîi să terfelim Terfeleul! În cîteva secunde ajungeam în containerul de gunoi, de unde nu mai puteam ieși decît cu ajutorul femeilor de serviciu miloase. Așa au trecut anii. Am luat toate examenele strălucit, deși nicio-dată nu am înțeles, la nici o materie, subiectele pe care le tratam. Învățam pe dinafară și reproduceam date mecanic.“
„Adică“, l-am oprit rîzînd, „ați ajuns profesor, cu cărți și articole publicate, doar reproducînd lucruri pe care nu le pricepeați?“ „Da, da“, a răspuns Terfelaș solemn. „Iată explicația autocaracterizării mele drept maimuțin! Am fost o maimuță mimetică, un papagal, la examene, la cursuri și în cărți. Pîcla de pe creier mă făcea impermeabil la orice hermeneutică, la orice exercițiu comprehensiv. Imitația a constituit deci un gest de supraviețuire intelectuală. „Bine“, am revenit intrigat, „și ce s-a întîmplat cînd ați împlinit cincizeci de ani?“ „M-am deșteptat! Mi-a explodat, pur și simplu, IQ-ul! Am priceput, în sfîrșit, teorema lui Pitagora, legea lui Arhimede, thymos-ul lui Socrate, das Ding an sich-ul lui Kant, propria mea disciplină – Fonetica –, totul, totul!… Am trăit clipa devenirii mele intelectuale, a nașterii creierului meu!“ „OK“, am comentat descumpănit, „înseamnă că, în acest deceniu, ați elaborat veritabile capodopere științifice…“ „Oh, nu!“, s-a apărat Terfelaș. „Nu am mai făcut nimic! Mi-am contemplat inteligența. M-am minunat, extatic, de frumusețea ei. Nu am mai avut ceva de spus lumii, odată ce am înțeles-o!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.