Invenţii

În ultima vreme am luat notă de o serie de măsuri sau propuneri de măsuri de tot felul, care au provocat angoase colective. Ce s-a petrecut anul trecut cu impozitul forfetar (o încercare complet nereuşită de a scădea evaziunea fiscală) sau măsura ce interzicea cumulul pensiei cu salariul de la stat (care făcea dreptate, pe de-o parte, şi nedreptate, pe de alta) erau doar elemente ce anunţau un anume stil de guvernare. Se găsea o circumstanţă atenuantă atunci, în ideea că ministrul Gheorghe Pogea era inginer. Mai nou însă, alţi miniştri (ai unui Guvern Boc reîncărcat după alegerile prezidenţiale) susţin introducerea unui impozit pe avere, înfiinţarea unei taxe pentru fast food care să meargă la Sănătate, o plată a CAS-ului aferentă drepturilor de autor sau, pur şi simplu, reducerea cu 15 mii a numărului de cadre didactice.

E evident că guvernanţii nu mai ştiu de unde să ia bani ca să acopere găurile de care însă nici salariaţii, nici pensionarii şi nici măcar patronii nu sînt vinovaţi.

Pe de altă parte, nu e cert că un impozit pe avere ar avea vreo contribuţie semnificativă la buget, dar cu siguranţă el va duce la expatrierea averilor. La rîndul ei, o taxă pe fast food, atîta vreme cît domeniul nu e foarte clar definit, poate stîrni un adevărat balamuc în industria alimentară, ca să nu mai vorbim de fastul deliciu al presei pe care o asemenea măsură l-ar aduce. Asta în cazul în care va mai exista presă după introducerea plăţii CAS-ului pentru drepturile de autor. O măsură care, departe de a pune în ordine sistemul de plată al jurnaliştilor, va provoca mai multe falimente şi, în plus, un nou dezastru financiar pentru artişti şi scriitori. Nişte bresle pe cît de valoroase, pe atît de mici din punct de vedere numeric şi pe a căror spinare e greu de crezut că poate fi mărit în mod important bugetul de pensii.

La toate acestea se adaugă problema cu profesorii. Reducerea numărului de profesori (în special pensionari şi suplinitori, aşa cum s-a spus) se aplică într-o ţară în care chiar guvernanţii şi preşedintele s-au plîns în repetate rînduri de şansele slabe ale copiilor din zonele rurale (acolo unde, în lipsa specialiştilor, predau cei mai mulţi pensionari şi suplinitori) de a accede la o formă de învăţămînt superioară.

Necazul tuturor acestor măsuri, pe care le resimţim ca intrusive, e însă altul. Dată fiind mulţimea lor, nu mai pot fi considerate simple accidente. Ele denotă un adevărat stil. Un stil care, din păcate, are o adevărată tradiţie (chiar dacă o vreme uitată). Se doreşte ca toate măsurile să aduca rezultate pe termen scurt, dar pot avea efecte perverse şi repercusiuni pe termen lung. Toate emană un fel de vocaţie a meschinăriei, a economiei prost înţelese, de tipul „mai punem o haină în plus“. O gîndire obtuză şi închistată, de sorginte rurală. Să ne aducem aminte de decretele „tovarăşului“ care se dădeau sîmbăta pentru ca „oamenii muncii“ să nu le poată comenta negativ a doua zi în fabrici şi uzine (la fel ca ordonanţa privind reducerea numărului de profesori dată înainte de Anul Nou). Diverse invenţii legislative prin care se încerca strîngerea şurubului şi obţinerea de bani pentru plata datoriei externe. Toate afectau viaţa de zi cu zi a românilor. În ultimii ani ai comunismului, nici o măsură nu mai avea vreun efect bun. Decretul devenise sinonim cu pacostea. Dar pentru fiecare asemenea decret exista o justificare de tip popular, mai mult sau mai puţin oficială (independenţa, eliminarea speculei, înlăturarea risipei, plata datoriei externe) pe care destui erau gata s-o creadă şi chiar s-o susţină mai departe cu convingere.

Păstrînd proporţiile, cam la fel se întîmplă şi acum. Decretul a fost înlocuit cu ordonanţa. Iar fiecare dintre ultimele măsuri amintite a avut cîte o justificare legată de dreptatea socială, de reformă, de criză şi chiar... de datoria externă.

Guvernul Boc pare că nu se poate ridica deasupra acestui gen de politică mărunţică, pe care mulţi analişti economici o critică spunînd că tocmai în timp de criză e contraindicat să măreşti taxele sau să introduci altele noi. Dar Guvernul nu pare să moară nici de grija bunului mers al economiei private şi nici de bunăstarea cetăţenilor. Prioritatea pare să fie, ca de obicei, propria clientelă şi proprii funcţionari. Reducerea de anul trecut a numărului de agenţii nu pare să fi avut nici pe departe amploarea clamată. Ţara nu s-a umplut de şomeri foşti funcţionari la stat. N-am auzit de vreun ministru care, în slujba interesului general, să se pronunţe cu hotărîre împotriva propriului aparat ministerial umflat. De altfel, cifrele angajaţilor din ministere şi administraţie sînt total nebuloase (cred că şi pentru premier). Iar mulţii funcţionari de prisos ai statului nu consumă doar bugete şi salarii degeaba, ei sînt deseori, prin propria activitate, tot atîtea frîne în calea dezvoltării fireşti a economiei. Guvernul ar avea aici o sursă enormă de economisire pentru buget. Nu cred că ar mai avea nevoie să inventeze alte măsuri. Dar, de bună seamă, sursa invenţiilor se găseşte tocmai în sînul aparatului de stat supradimensionat.