Învechita armată a României
Cînd am văzut armata română mărşăluind pe străzile Bucureştiului săptămîna trecută, am realizat brusc cît de perimată e. Fanfara şi uniformele de jandarmi sînt din Franţa secolului al XIX-lea, vocea autoritară din megafoane şi comandanţii cu părul alb - din Rusia Sovietică, iar tancurile de 50 de tone - din Al Doilea Război Mondial. Nici una dintre componentele de mai sus nu este tocmai utilă în faţa ameninţărilor contemporane. În timp ce menirea unei armate depăşite este de a rezista invaziilor teritoriale, o armată modernă reprezintă o unitate flexibilă care poate răspunde imediat ameninţărilor de tot felul. Din păcate, România nu este singura ţară în această situaţie, majoritatea armatelor fiind incapabile să ţină piept pericolelor neprevăzute ale secolului XXI. Bombay este cel mai recent exemplu: cel mai mare oraş al Indiei a fost atacat de terorişti care, timp de peste un an, au pus la cale planul pînă în cel mai mic detaliu, care cunoşteau fiecare colţişor al hotelurilor vizate şi care au reuşit să dezlănţuie un război mediatic între India şi Pakistan. Un general britanic a admis în faţa jurnaliştilor de la Sunday Telegraph că "noi nu am fi făcut faţă" dacă acelaşi atac s-ar fi întîmplat în Londra. Şi sînt o mulţime de alte exemple care demonstrează mai mult decît limpede că armatele perimate sînt mai mult decît inutile. Ţările mici sau sărace nu se pot opune invaziei unor armate puternice, dar cu siguranţă prezenţa unei armate pompoase, cu fanfare şi tancuri poate crea iluzia siguranţei. Se ştie însă ce s-a întîmplat cu armata Libanului, de fiecare dată cînd s-a confruntat cu matahala israeliană, cum a căzut Irakul în faţa americanilor, sau Georgia - în faţa ursului rusesc. Poate ţara care a dat într-adevăr dovadă de inteligenţă este Costa Rica, un mic stat din America Centrală care, în mod rezonabil, a decis cu mulţi ani în urmă că nu are nevoie de o armată. În cazul în care oricare dintre vecinii ei mai mari ar fi decis să atace, singura apărare posibilă ar fi fost să ceară protecţia Statelor Unite. Lucru de altfel adevărat în general, alianţele şi diplomaţia reprezintă singura apărare în faţa celor mari şi tari. Din acest punct de vedere, România se află într-o poziţie bună, în timp ce Georgia, căzînd în capcana întinsă de ruşi şi atacînd prima, şi-a ruinat şansele de a adera vreodată la NATO. Gîndiţi-vă cîţi bani a economisit Costa Rica necheltuindu-i pe tancuri (maşini iniţial create pentru războiul de tranşee în 1915) sau avioane de luptă a căror întreţinere costă atît de mult, încît o ţară mică pur şi simplu nu poate să şi le permită. Echipamentul militar poate fi nemăsurat de scump - un avion de luptă american costă cîteva miliarde de dolari - şi e clar că singurii beneficiari ai acestor tranzacţii sînt cei care obţin procentaje din vînzările lor. Ce nevoie ar avea România de avioane de luptă? Achiziţionarea şi întreţinerea tancurilor şi avioanelor costă neruşinat de mult, în plus acestea sînt mai mult sau mai puţin inutile într-un război adevărat - asta în cazul în care nu eşti una dintre acele armate de top cu resurse pentru hrănirea acestor monştri. Să ne amintim ce s-a întîmplat în primul război din Irak, operaţiunea "Furtună în deşert": se spunea că armata irakiană era una dintre cele mai bune din lume, dotată cu echipament nou rusesc şi avînd zece ani de experienţă în lupta împotriva iranienilor. Experţii preziceau un război îndelungat, care nu a durat decît cîteva zile. Tehnologia americană a decimat diviziile irakiene de tancuri în cîteva ore. A fost un măcel. O armată trebuie să înveţe din fiecare conflict. Unul dintre cele mai interesante evenimente care s-au întîmplat de curînd a fost atacul cibernetic din 2007 asupra Estoniei, în care cele mai importante site-uri estoniene (ale băncilor şi instituţiilor publice) au fost devastate. Deşi conflictul (care a fost imputat ruşilor) a avut loc online, era pentru prima oară cînd un astfel de atac cibernetic avea loc, iar NATO şi-a trimis în ajutor de urgenţă experţii în statul baltic. Mai mult ca sigur că în urma acestei experienţe, NATO a antrenat o generaţie nouă de războinici cibernetici. Multe lecţii se pot învăţa din războaiele fostei Iugoslavii. Unul dintre cele mai interesante exemple a fost bătălia pentru Vukovar, care a avut loc în partea de nord-est a Croaţiei. În Vukovar, croaţii în defensivă, folosind doar lansatoare de rachete şi sistemul de canalizare al oraşului pe post de ascunzătoare, au reuşit să ţină piept săptămîni în şir atacului armatei sîrbeşti, cu sute de moderne tancuri ruseşti în dotare. Dacă nişte tancuri pot fi nimicite de un simplu soldat ascuns într-un canal şi înarmat cu lansatoare de rachete în valoare de cîteva sute de dolari, nu mai bine ar trebui investit banul public în soldatul cu lansatoare de rachete, decît într-un tanc? Procesul de transformare într-o "organizaţie care învaţă" e mult mai greu decît pare. Multe companii private se trudesc "să înveţe din propriile experienţe" şi nu reuşesc. Soluţia este să investeşti în oameni şi să te asiguri că toţi cei care intră în armată au pregătirea, educaţia, resursele şi sprijinul necesare pentru a-şi dezvolta potenţialul. Ar trebui să existe resurse care să permită soldaţilor să studieze, să călătorească, să facă sport în permanenţă, să trăiască în propriile lor case şi să fie trataţi cu mai mult respect. Desigur, toate aceste lucruri costă, însă e singura modalitate de a pregăti o armată modernă. Încă mai există concepţia depăşită potrivit căreia un soldat trebuie să trăiască în tranşee şi să tragă gloanţe peste cîmpie, însă armatele contemporane din NATO nu au nevoie de carne de tun. Au nevoie de oameni care să poată utiliza şi întreţine echipamentul complex din dotarea armatelor mari ale NATO, au nevoie de hackeri reconvertiţi, de lingvişti, şoferi, ingineri, de experţi în observaţie, analiză şi informaţii secrete, comunicare, supravieţuire. De oameni cu o slujbă bine plătită, cărora nici nu le trece prin cap să intre în armată. Aşadar, armata României trebuie să-şi schimbe sistemul de funcţionare şi să găsească un mod de a-i atrage pe aceşti oameni, pentru că aceasta este singura posibilitate de a organiza o apărare cu adevărat serioasă a patriei. Rupert Wolfe Murray e autorul a două cărţi despre forţele NATO în Bosnia. Mai multe informaţii pe blogul său: http://www.productive.ro/blog