Invazia românească
Ştiam, ca tot omul cît de cît informat, că Ciprul e un fel de paradis fiscal în care afacerişti dubioşi de peste tot şi-au plimbat banii, cel puţin pînă la scandalul offshore leaks. Am urmărit cum recenta criză bancară din mica republică a pus pe jar întreaga Europă, cum s-a adoptat un plan de salvare impus de Uniunea Europeană, pe care, la început, ciprioţii l-au refuzat, încercînd întîi marea cu degetul, în speranţa unui promis ajutor rusesc.
Ştiam, ca tot omul cu o oarecare cultură generală, că în Cipru a fost un conflict între greci şi turci; că Turcia a ocupat, în anii ’70, partea de nord a insulei, gonindu-i în sud pe toţi locuitorii de origine greacă; că grecii au răspuns cu aceeaşi monedă, gonindu-i pe etnicii turci în nord; că, pînă în anii ’60, insula a fost colonie britanică, de unde şi numele monedei pe care au avut-o (lira cipriotă), pînă în urmă cu vreo cîţiva ani, cînd au trecut la euro; că, în istorie, insula a fost stăpînită de veneţieni, care au construit clădiri în stil gotic, dintre care unele mai există şi astăzi. Bănuiam că, logic, Ciprul trebuie să fi făcut parte şi din imperiile persan, roman, bizantin şi otoman. Am mai aflat şi că, în Antichitate, au mai trecut pe acolo, în calitate de ocupanţi, asirienii şi egiptenii (independenţa actuală a părţii de sud pare, deci, un lucru foarte rar).
Nu ştiam că britanicii şi-au păstrat pe insulă nişte teritorii asupra cărora îşi declară suveranitatea (cam la fel în Gibraltar), în care au instalate baze militare. Se pare că simpla existenţă a acestor baze a limitat înaintarea armatei turceşti în timpul conflictului din 1974. De la britanici, în întregul Cipru a rămas şi sistemul rutier: se circulă pe partea stîngă iar maşinile au volanul pe dreapta. Nu-mi imaginam, însă, că absolut toţi ciprioţii, de la recepţionerii de hotel şi taximetrişti pînă la cei care păzesc parcările, vorbesc engleza. Unii mai bine ca alţii.
O singură excepţie am întîlnit, într-un magazin prăpădit, în care vînzătoarea mi-a spus că nu ştie engleză (în engleză, totuşi). Cîteva secunde mai tîrziu, am descoperit, însă, că vorbea româneşte. Româncă fiind, nu ştia engleză, precum ciprioţii. Şi aici ajung la ceea ce, spre ruşinea mea, nu ştiam şi nici nu-mi puteam imagina în vreun chip. E vorba de invazia românească din Cipru, petrecută în ultimii ani. Nu cu armată, nu cu conturi (deşi au mai fost, se pare, şi dintr-acestea, de la Dan Voiculescu pînă la Sorin Roşca Stănescu) sau investiţii, nu cu turişti, ci cu forţă de muncă. Într-o săptămînă întreagă, de-a lungul şi de-a latul părţii greceşti a Ciprului, n-am întîlnit nici măcar un singur restaurant în care să nu existe măcar un chelner român. Recepţionera de la hotel era româncă, la fel şi femeia care făcea curăţenie în cameră, vînzătoarele de prin multe magazine (culmea, nu şi din cel pe care scria „Magazin românesc“), oamenii care percepeau taxa pentru umbrele şi şezlonguri pe plajă, funcţionara de la aeroport, care ne-a luat paşapoartele, barmaniţa din acelaşi aeroport sau femeia care ştergea mesele din bar. Sînt zeci de mii de români, probabil, (statul nostru nu are evidenţe clare, aşa cum am mai scris) care lucrează acolo sezonier sau permanent, legal sau la negru. Raportat la populaţia insulei, care e sub un milion de locuitori, aceste zeci de mii de români constituie un procent considerabil. Sînt şi foarte vizibili pentru că, în mare parte, lucrează în sfera serviciilor. În general, cei cu care am stat de vorbă spuneau că au fost bine primiţi şi trataţi. Sigur, însă, trebuie să muncească din greu, de-asta sînt acolo. Dar sînt, se pare, şi destul de bine plătiţi (PIB-ul pe cap de locuitor în Cipru e de trei ori şi jumătate mai mare decît în România). În magazine găseşti în mod curent produse de genul pate Ardealul, cozonac Boromir sau gem de Rîureni. Iar după Italia şi Spania, Ciprul pare să fie cea de-a treia destinaţie majoră a românilor care pleacă la muncă în străinătate.
Pe lîngă ei, în prezent, în Cipru mai există şi o altă populaţie „invadatoare“: ruşii. Aceştia se duc însă acolo mai mult ca turişti. Numărul lor a crescut an de an, iar criza şi problemele bancare din ultimele luni nu par să-i fi speriat ca pe englezi (care erau obişnuiţii locului) sau pe alţi occidentali. Aşa se face că, la ora actuală, pe frumoasele plaje unde s-a născut Afrodita auzi vorbindu-se aproape numai ruseşte. Iar românii – cărora, în principiu, nu le-a plăcut limba asta în timpul comunismului – se văd acum nevoiţi s-o înveţe, în Cipru, din raţiuni profesional-comerciale. Ei trebuie să-i servească pe ruşii cei vestiţi că dau bacşişurile cele mai mari. Căile lumii şi ale istoriei sînt, aşadar, întortocheate.