Învăţămîntul ca joc de putere
"De ce sînt scandalurile din învăţămînt aşa de mari? Pentru că mizele sînt atît de mici!" " ar fi zis, se pare, cîndva, Henry Kissinger. Ei, Kissinger nu cunoştea învăţămîntul românesc postco munist, unde mizele pot fi şi ceva mai mari... Dar tot circumscrise unui cerc limitat de oameni, care se uită cam peste gard la Piaţa cea mare, unde e bătaia peştelui. Aceasta şi este " sau ar fi trebuit să fie " şi raţiunea mai recentelor transformări structurale din învăţămîntul internaţional: o mai bună inserare a acestuia în piaţă şi adaptare la cerinţele ei, prin trecerea de la o gestiune "academică" la una "managerială" a universităţilor, capabilă să remedieze relativa lor autarhie. Ce s-a întîmplat însă la noi? Reglementările europene au venit şi în învăţămînt aşa cum au venit şi în alte domenii şi au fost implementate în aceeaşi manieră. Ele au schimbat multe lucruri, dar nu neapărat în sensul pentru care fuseseră imaginate. Dar nu despre pervertiri autohtone şi alte forme fără fond vreau să vorbesc aici, ci despre o polarizare pe care aceste schimbări au produs-o în lumea universitară românească, mai degrabă neintenţionat: gîlceava parohialilor cu managerii. Parohialii vor să aibă parohii pe care să le conducă, sînt patriarhali şi vor să fie respectaţi ca nişte capi de familie sau de clan ce se află. Vor să aibă mulţi asistenţi şi mulţi studenţi pe care să-i păstorească. Nimic surprinzător! Într-o societate în care ţara este împărţită între baroni locali, presa între moguli, iar armata şi biserica îşi văd liniştite de stăpînirile lor sub acoperirea sondajelor, de ce nu ar avea şi învăţămîntul "feudalii" săi? În fond, sînt şi ei din acelaşi aluat şi luptă şi ei, cu mijloacele lor, pentru putere! Iar pentru aceasta se sprijină reciproc, se revoltă în haită şi se reproduc precum pisica din care orice s-ar naşte, tot şoareci mănîncă. Doar că noile reglementări europene au venit să tulbure această linişte patriarhală. Au cerut profesorilor-parohi să aibă publicaţii recunoscute internaţional, să se supună unor criterii generale de calitate, să-şi schimbe strategiile de predare şi recrutare a cadrelor etc. Or, majoritatea nu fac faţă acestor exigenţe " sau nu le convin. Dar au învăţat rapid să se "descurce". Am asistat, de pildă, la o scenă în care un "baron local", trecut pe "linia moartă" a învăţămîntului, s-a revoltat că i se cer cărţi pentru a fi numit profesor. "Vreţi cărţi, o să vă dau cărţi!" " s-a enervat el. Şi în mai puţin de două luni a venit cu cîteva cărţi, publicate la edituri din parohia sa, cu ISBN în regulă şi toate celelalte. Nu mă întrebaţi cum a făcut, aveţi suficientă imaginaţie ca să răspundeţi şi singuri. Pe de altă parte, şi exigenţele europene, poposind în ograda noastră, s-au mai înmuiat şi ele, că oameni sîntem! N-or fi două publicaţii internaţionale, dar măcar patru naţionale-spre-locale, şi aşa mai departe. Şi uite aşa, parohialismul nici nu s-a predat, nici nu a murit, ci continuă lupta. Pe de altă parte sînt managerii, care s-au adunat în jurul noilor stăpîni şi care nu sînt tineri lupi, cum poate v-aţi aştepta, ci maturi "experţi", recoltaţi tot din rîndul profesorilor. Aceştia implementează sistemul Bologna, principiile sale manageriale şi criteriile sale de calitate. Pentru mulţi dintre ei, aceasta a echivalat, cel puţin la început, cu o binevenită primenire a învăţămîntului superior, prin înlăturarea parohilor şi a parohialismului universitar, incompatibile cu noile reglementări. Doar că strategiile manageriale s-au convertit rapid în practici contabile, iar adaptarea la Piaţă a devenit o marketizare a învăţămîntului: este un bun manager cel care aduce mai mulţi bani şi face mai multe investiţii imobiliare. În ceea ce priveşte "calitatea", nou-înfiinţatele "comisii pentru calitate", un soi de CTC universitar, duc mai departe lupta între cele două tabere: controlul calităţii devine un instrument de putere, prin care se exercită puterea noastră împotriva puterii lor. Dar, dincolo de luptă, toţi aceştia cad de cele mai multe ori la pace, precum politicienii noştri din partide opuse, după ce ies din sala de şedinţe sau de la un talk-show. Încă o dată, şi profesorii fac parte din aceeaşi societate... Ceea ce nu s-a discutat însă practic niciodată, în mod temeinic, este natura însăşi a acestor principii manageriale, de performanţă şi calitate, care constituie viitorul luminos al întregii Europe. "Sînteţi, ca de obicei, provinciali!" " mi-a aruncat, zîmbind, S., un faimos antropolog occidental în trecere prin Bucureşti. "Ce se întîmplă la voi este încă o adiere de reformă. Chiar şi la noi sîntem de-abia la început." Şi mi-a povestit un detaliu al acestui "început" în universitatea sa, unde nu există o comisie de calitate, ci vreo douăzeci, specializate şi incoruptibile. Una dintre ele, de pildă, urmăreşte comportamentul de gen al profesorilor, pentru a asigura egalitatea de şanse. Vine la ore şi numără de cîte ori ai vorbit cu fete şi de cîte ori ai vorbit cu băieţi, dacă te-ai adresat pe acelaşi ton ambelor categorii etc., iar în final face o statistică a bibliografiilor din publicaţiile tale, ca să vadă dacă nu îi favorizezi cumva pe bărbaţi. Iar cînd pleacă această comisie, vine alta... Totul trebuie să fie cuantificat pentru a putea fi transformat în parametri de eficienţă şi productivitate, de la numărul de pagini publicate, la cantitatea de atitudini pozitive. Puterea de judecată a profesorilor este înlocuită cu tehnicile de audit ale experţilor, iar încrederea " cu transparenţa: cîţiva sociologi vorbesc deja despre generalizarea culturii de audit, care pune stăpînire şi pe învăţămînt. Dar despre toate acestea, "managerii" noştri nu vorbesc (sau nici nu sînt conştienţi de ele). Se mulţumesc cu faptul că Europa le-a oferit astfel un instrument de putere şi exersare legitimă a controlului. Problema structurală şi de principiu a învăţămîntului şi a educaţiei în secolul XXI se transformă astfel, şi ea, într-o luptă de putere între tabere adverse, un scandal mare pentru mize care nu sînt mici, dar rămîn meschine.