Întunericul dintr-o cutie goală, cînd i-ai săltat capacul
...cam așa aș descrie eu reformele arătate de actuala Putere pînă acum.
Pentru că vreau neapărat să citiți un mic fragment din Chesterton și să vă gîndiți la el, voi începe prin a-l reproduce, chiar dacă în ordinea retorică a micului meu articol ar fi fost mai potrivit să-l invoc pe la mijloc. Dar mi-e teamă că unii dintre dumneavoastră, pînă veți avea amabilitatea de a ajunge la mijlocul articolului meu, veți avea deja o părere consolidată despre ce scriu și argumentul lui Chesterton ar avea un efect limitat, izbindu-se de zidul convingerilor deja formate. În plus, e posibil ca pînă la mijlocul articolului să mă refer critic la personaje care s-ar putea întîmpla să vă placă și o să vă enervați atît de tare încît o să opriți lectura, ratînd citatul. Așadar, încep cu el: „Dacă vine vorba de a reforma ceva – ceea ce este exact în opoziție cu a deforma –, există un singur și clar principiu care, probabil, ar putea fi numit un paradox. Să luăm cazul în care ai o lege sau o instituție sau, pentru a simplifica discuția, să zicem că ai un gard sau o poartă construită exact de-a latul unui drum. Genul modern de reformator o abordează vesel spunînd: «Nu-i văd rostul, să eliberăm drumul». Un gen ceva mai inteligent de reformator va face bine să răspundă: «Dacă nu-i vezi rostul, nu te-aș lăsa să eliberezi drumul. Du-te mai întîi și gîndește-te. Apoi, cînd te vei întoarce și îmi vei putea spune ce rost vezi tu acestui gard aici, te-aș putea lăsa să îl distrugi»“. Fragmentul se găsește într-o carte scrisă în 1929 de, cum spuneam, G.K. Chesterton.
De-aici începe o critică a actualității, a forțelor „reformatoare“ din România de azi, așa că iubitorii de USR-PNL și alții asemenea lor ar fi bine să abandoneze textul meu. Dacă citatul de mai sus rămîne cu ei un timp, e foarte bine. Nimic din ce spun eu de-acum încolo nu e la fel de bine spus și, mai ales, nu e la fel de înțelept. Cei care, însă, vor să meargă mai departe cu micul meu text sînt bineveniți să mă însoțească într-o mică meditație despre „reformatorii“ care conduc azi România.
Uluitor pentru noi, cei care am trăit în plină conștiință politică toți anii de după 1990, cuvîntul „reformă“ pare că trăiește zilele acestea o nouă glorie. Cam ofilită, după părerea mea, dar nu mă îndoiesc că există, mai ales printre cei mai tineri, mai frumoși și mai liberi, oameni care vibrează pur cînd aud pe cîte un politician de tip nou vorbind despre reforme. În general, cerînd să se facă mai repede, să se facă odată, că nu se mai poate! Tocit de retorica politică și politicianistă a ultimilor 30 de ani, cuvîntul „reformă“, bietul de el, ar trebui evitat pentru încă 30 de ani. Concluzia celor 30 de ani de reforme românești este că cei care le fac nu folosesc prea des cuvîntul, iar cei care spun „reformă“ de douăzeci de ori pe zi nu prea le fac. Este o observație care poate servi drept criteriu.
Cum subtilitatea lipsește în general propagandiștilor, dar nu lipsește deloc din realitate, ceea ce nu prea știu gureșii actualei Puteri este că abuzul de „reformă“ evocă oamenilor obișnuiți mai degrabă garanția că nimic nu se va face sau că ceva anapoda se va face sau că haosul hăis-cea continuă – căci asta este experiența lor cu „reformele“. Cînd aud, de pildă, fraza de bază a propagandei useriste: „Electoratul USR e singurul care vrea cu adevărat reforma statului“, vă mărturisesc că mă uit atent la cel care mi-o spune și mă întreb dacă el crede ce spune sau doar repetă mecanic ceva ce i-a intrat în cap și, fără să exercite mult discernămînt, repetă la rîndul lui.
Dl Barna se declara, nu demult, supărat că ritmul reformelor e lent. Dl Cîțu, cocoșește, a spus că ia totul pe barba lui – începem cu ordonanțe de urgență, că nu se mai poate. Dar nici unul nu ne-a explicat în ce anume constau, de fapt, aceste reforme. „Reforme“ înseamnă educația sexuală în școli consecutivă cu ostracizarea curriculară a latinei, desenului sau muzicii (frate, dacă asculți Metallica și-ți place, gata, aia-i muzica, și pentru Metallica nu-i nevoie de oră de muzică la școală)? Păi, nu e bine. „Reforme“ înseamnă desființarea SIIJ? Păi, e mult prea puțin și, poate nu știți, cu totul irelevant pentru cetățenii români (milioane!) care au într-un fel sau altul de-a face cu Justiția și sînt nemulțumiți de ea. Cu sau fără SIIJ, marile, uriașele probleme ale Justiției noastre rămîn neatinse. Cazul SIIJ, că am adus vorba despre el, e emblematic și în alt sens. Cînd pesedeii au făcut-o, au vorbit amplu despre independența magistraților. Mințeau. În realitate, au vrut un instrument cu care să-i timoreze pe procurorii care-i anchetau pe ei. Cînd a venit la putere coaliția USR-PNL, a acționat în perfectă simetrie. Desființarea SIIJ se face exact din același nobil motiv care a înființat-o: tot în numele independenței magistraților. Ipocrizie. În realitate, se urmărește încurajarea procurorilor care anchetează pesedei. Dacă cineva chiar s-ar gîndi la SIIJ în termeni de reformă, ar citi atent pasajul de mai sus, din Chesterton. Și s-ar gîndi ce-i de făcut cu adevărat pentru asigurarea independenței magistraților privind la întreaga (sublinez, întreaga) experiență a Justiției noastre, cu bunele și relele din ea. Revenind, „reforme“ înseamnă înlocuirea șefilor de la RRA, SRTV și Avocatul Poporului (oamenii pesedeului) cu oamenii peneleului și usereului? Nu-i cam meschin? Și cu asta cred că am epuizat cea mai importantă parte a agendei Parlamentului condus de o coaliție reformistă. Cum ziceam, întunericul dintr-o cutie goală...
Într-una din epistolele sale către Luciliu, Seneca spune despre om că este într-o asemenea măsură laș, fricos, slab și degenerat încît e mai degrabă dispus să-i reformeze pe zei decît să se reformeze pe el însuși. Decît să ne ocupăm de noi, nu-i așa că-i mai ușor să ne ciondănim cu Dumnezeu, cu Biserica, cu eroii adevărați și, în general, cu cei mai buni decît noi? Sigur că da. Unde mai pui că ciondăneala asta chiar ne dă iluzia că „luptăm“ și „reformăm“…
Două lucruri am învățat din viața mea civico-politică și primul este să mă uit atent la reformatori, înainte de a mă uita la reformele lor. Nu de alta, dar poți repede să-ți dai seama cîte parale face reforma dacă-l privești atent pe reformator. Și al doilea, că dacă vreau o Românie reformată (și nu deformată!) nu trebuie să aștept oamenii potriviți, că n-avem de unde să-i avem, ci trebuie să aștept momentul potrivit. Singurele reforme veritabile din ultimii 30 de ani s-au făcut – sigur, à la roumaine, cu ipocrizie, corupție, fentat și aburit, cu o bună doză de incompetență și cu oameni mai degrabă nepotriviți – în două momente: în pregătirea și în siajul anului 2007 (intrarea noastră în UE) și în contextul uriașei crize globale din 2009-2011. Atît! În rest, vorbe. Așadar, vreți reforme și nu „reforme“? Așteptați un moment de magnitudinea acestora două și le veți avea. Altfel, ce să zic, uitați-vă la dl viceprim-ministru Barna cum face el reforme și ați înțeles totul...
P.S. Titlul este, evident, preluat din faimosul epitaf improvizat de Păstorel Teodoreanu pentru un inamic al său: „Și sufletul din el, săracul / Spre cer dădu năvală / Ca întunericul dintr-o cutie goală / Cînd i-ai săltat capacul“. Bun epitaf pentru mai toți reformatorii români de ieri, de azi și, nu mă îndoiesc, de mîine...