Întoarcerea acasă, cu struguri

Arogantă, gălăgioasă, unghii pe tablă. Aşa îmi suna mie femeia care stătea în spatele meu în avion. Nervii mei erau oarecum zdruncinaţi de cele două zile petrecute la Detroit, admirînd ruinele urbane. - Vrei cu salată de ton? - scîrţîi ea către femeia de alături. Apoi, cu o amplificare de zece ori mai mare, către bărbatul de la fereastră: Struguri. Vrei struguri? - Eu aş vrea sandwich-uri cu salată şi şuncă, mormăi bătrînica din dreapta ei. - Eu aş vrea cu salată şi pui, scîrţîi vocea, dar acum nu avem decît cu ton. Şi struguri pentru tata. Nu m-am întors să privesc peste umăr, aşa că habar nu aveam cum arată furnizoarea de sandwich-uri cu ton şi struguri, dar mi-o imaginam cam la vreo 40 de ani, extrem de agitată, mînată de nevoia de a vorbi fără oprire şi temîndu-se că dacă va înceta, fie şi pentru o clipită, să facă diverse chestii pentru ceilalţi, aceştia îi vor scăpa de sub control şi-şi vor lua lumea în cap. Am început să socotesc ce fel de medicaţie i-aş prescrie, iar ea trecu de la mîncare la subiectul somnului şi cum credea ea că cei care-i stăteau alături nu dormiseră destul cu o seară înainte şi cum o să trebuiască ei să ia, la hotel, cîte o pastilă de-a ei. I-am prescris cîte 500 mg de Prozac, timp de un an şi 5 mg de Dexedrine pentru ADD. Apoi am aflat că un somn de noapte bun este esenţial pentru sănătate şi că de cum vor ajunge pe mare vor trebui să fie atenţi la răul de mare şi să combată greaţa cu niscai leacuri din ierburi. După care a revenit la salata cu ton, pe care nici unul din bătrîni nu o voia. Au refuzat cu străşnicie şi strugurii. Am cugetat o vreme la gama vastă de bunătăţuri culinare făcute în casă în Midwest, o bucătărie bazată ferm pe cărnuri amestecate cu ţelină mărunţită şi maioneză. De la această temelie solidă te poţi muta la delicatesuri precum ananasul şi brînza de vaci. O cămară din Midwest care se respectă va prezenta, pe lîngă rînduri de cutii şi borcane de maioneză, pui şi şuncă, şi un curcubeu de gemuri şi jeleuri de la Smucker’s. Cînd femeia se opri din vorbit pentru o secundă, am simţit o imensă uşurare. Zborul către New Orleans era foarte liniştit, lucru ieşit din comun. Oamenii care călătoresc spre New Orleans sînt, de regulă, gălăgioşi şi prietenoşi, fie pentru că sînt din New Orleans, fie pentru că merg acolo. Eram gata să trag pe dreapta, dar cînd s-adorm, moara ruginită o luă de la capăt: - Vă e frig? Luaţi nişte struguri! OK. Trebuia să mă întorc. Cine era persoana asta care credea (în gura mare) că strugurii îţi pot ţine de cald? Strugurii sînt reci, madam. Nici măcar salata de ton nu-ţi poate ţine de cald, dacă ţi-e frig de-a dreptul. Sau dacă eşti bătrîn. Spre surpriza mea, vocea aparţinea unei femei de vreo treizeci şi ceva de ani, plăcută la înfăţişare, dotată din naştere cu un robot vocal greşit. Tot restul arăta modest şi blînd. Cei doi bătrîni care o flancau erau evident părinţii ei, două făpturi foarte bătrîne, foarte fragile. Îmi surprinse privirea: - Mergem într-o croazieră, spuse pe ton de scuză, cu o voce normală, deşi nu întocmai dulce. Sînt surzi. M-au cuprins ruşinea şi uimirea. Îi ducea pe bătrînii ei părinţi, surzi, într-o croazieră, fără îndoială ultima lor călătorie. Se tot frăsuia pe lîngă ei pentru că erau bătrîni şi urmau să moară curînd. Mă purtasem ca un idiot fără inimă. - Mă scuzaţi, am spus. - Vreţi nişte struguri? - mă întrebă şi împinse o pungă de plastic peste spătarul scaunului meu. Am luat un ciorchine: erau negri şi dulci. Şi m-au încălzit pe loc. traducere de Ioana AVĂDANI