Întîlnirile secolului XXI

Tare ne mai plac nouă întîlnirile, în ţara asta! În fiecare zi lăsată pe lume, în fiecare oraş, se desfăşoară sute de întîlniri. Profesioniştii se întîlnesc pentru a face schimb de idei, colecţionarii se întîlnesc să facă schimb de dubluri, companiile se întîlnesc pentru a lansa produse, savanţii se întîlnesc pentru a-şi prezenta lucrările, chiar şi infractorii se întîlnesc pentru schimburi de experienţă cu ultimele noutăţi în materie de spargeri de seifuri. Unele dintre întîlnirile astea vin la pachet cu distracţii şi fanfare, altele sînt serioase, altele de-a dreptul secrete. Participanţii îşi aleg reprezentanţii, fac schimb de bîrfe nepreţuite şi îşi construiesc avansările în carieră. Întîlnirile sînt una dintre marile plăceri ale democraţiei americane, după cum remarca Alexis de Toqueville, pentru că le permit cetăţenilor acestui uriaş continent să iasă un moment din izolare şi să se asigure reciproc de valoarea trudei lor. Mai există apoi şi întîlnirile de criză, "meditaţia în situaţii de urgenţă" cum numea poetul Frank O'Hara nevoia de a gîndi rapid. Acestea sînt întîlnirile în care nişte cetăţeni trebuie să decidă soarta unor oameni şi locuri. Uraganul Katrina a odrăslit întîlniri prin toată ţara, în care se discută de toate, exil, diaspora, îmbunătăţiri funciare, arhitectură şi cultură. Aceste teme, deşi născute din coapsa Katrinei, pot fi cu uşurinţă recunoscute drept temele majore ale secolului XX. Reapariţia acestor dileme marchează finele secolului XX şi ne aruncă în secolul XXI. Nu mai trebuie să ne întîlnim aşa cum o făceam în secolul trecut. Trebuie să cîştigăm din întîlnirile noastre mai mult decît bla-bla-ul care făcea conferinţele din trecut atît de plăcut ineficiente. Am participat la destul de multe conferinţe în ambele secole ca să ştiu că sînt un lucru bun şi am făcut parte din destule prezidii pentru a putea spune că sînt uneori utile. Întîlnirile la care particip eu sînt, în cea mai mare parte a lor, ocazii de speculaţii academice sau poetice pe marginea stării noastre de spirit în circumstanţe istorice unice. Uraganul Katrina este unul dintre acele perfecte ghemuri de întrebări realiste care se pot transforma cu uşurinţă în cele mai abstracte îngrijorări. Furtuna a schimbat un oraş şi a pus sub semnul îndoielii întreaga idee de oraş. Pentru a răspunde întrebărilor realiste e nevoie de ani şi de bani. O să avem vreodată diguri sigure? Ce o să se întîmple cu populaţia săracă? Cum o să arate oraşul în viitor? Întrebările abstracte nu sînt mai puţin incomode: Ce este un oraş? Ce este cultura? Banii cui vorbesc? Ce altceva (în afară de bani) mai vorbeşte? Şi mai există şi întrebarea fundamentală: cum vorbim despre toate acestea în noul secol astfel încît să şi conteze? Eu am două soluţii. 1) Să răsturnăm toate relaţiile de putere aparent evidente: în locul unei abordări de sus în jos, să reformulăm întrebările din punctul de vedere al celor săraci şi fără putere. Această răsturnare de perspectivă va dezlănţui mari forţe creatoare, pentru că oamenii fără bani au o imaginaţie foarte puternică. Oamenii cu bani nu vor decît să se întoarcă la treburile lor dinainte şi au tot felul de temeri. Să-i lăsăm pe cei fără de temeri şi fără de arginţi să ia hotărîrile. Într-o democraţie adevărată aşa ar sta lucrurile, dar în lumea noastră mediată, lume a publicităţii, democraţia adevărată e rară. Să hotărască săracii: acesta e stilul lui Iisus, dar nu şi stilul Americii. Şi e secolul XXI. 2) Nici o discuţie să nu se încheie fără stabilirea unui grup de lucru care să se întîlnească cu regularitate şi să încerce să mişte lucrurile din loc. O discuţie ar trebui să fie ca o căsătorie în grup: odată ce au fost prinşi în cîrlig, paneliştii ar trebui să fie obligaţi să continue împreună. Dar nici ăsta nu este, evident, stilul Americii. Dar e secolul XXI.