Interdisciplinaritate primejdioasă
La reluarea activității academice, după o scurtă și meteorologic capricioasă vacanță, colegul meu universitar (de la Istorie), Ilenuș Micromu, a apărut pe coridoarele bătrînei noastre instituții cu multiple bandaje în zona capului. „Ferească Sfîntul!“, am zis cînd l-am întîlnit. „Ce-ai pățit, bătrîne?“ Micromu m-a privit – ori așa mi s-a părut cel puțin, încercînd să-i văd ochii dincolo de tifonul îngălbenit – meditativ. Răsuflînd greu, a spus: „Răspunsul imediat e simplu, dragul meu. Am luat o bătaie soră cu moartea. Totuși, cred că există, pentru situația mea actuală, și un răspuns mai complicat, mai elaborat, mai subtil. El ar fi următorul: am ajuns sac de box din cauza obsesiei mele pentru interdisciplinaritate, obsesie care m-a bîntuit teribil în ultimele decenii. Tu îmi cunoști prea bine cumplita compulsie!“ O cunoșteam, într-adevăr. Ilenuș, care preda istorie antică, era, în Universitate, avocatul infatigabil al inter- și transdisciplinarității, susținînd că istoriografia nu putea su-pra-viețui fără antropologie, literatură, ling-vistică, filozofie, teologie, matematică, fizică, psihologie, biologie, chimie, sport (necesar în efortul arheologic!), cunoștințele medicale, geografice, economice etc. Colegii nu-i înghițeau însă excesele enciclopedice și îl ironizau pretutindeni, numindu-l cercetătorul-orchestră… M-am pregătit, prin urmare, pentru o confesiune dramatică.
Profesorul Micromu a continuat: „M am dus la seminarii și simpozioane din alte domenii neinvitat și am fost umilit în mod necruțător. De la un congres de fizică, decanul m-a dat afară, ținîndu-mă de guler, cînd am sugerat în plen că, în Paleolitic, se manifesta deja o viziune colectivă asupra electricității. La o întrunire teologică, derulată într-o catedrală, nici n-am apucat să vorbesc, întrucît, zărindu-mă îmbrăcat în paltonul meu negru, încheiat pînă la gît, o babă s-a aruncat în fața mea, ca să pășesc peste ea, și a strigat nebunește: Sî traiț, parinte! Episcopul care prezida s-a enervat de confuzia bietei enoriașe și a solicitat să fim expulzați amîndoi din sfîntul lăcaș, urlînd și el după noi: Iștea îs ghiavolu’ gol, bre! Adușiț niști apî sfințîtî sî alungăm Nicuratu’ di-aiși șî dupî aia om vorghi șî dispri științî!! Noroc că afară baba nu a renunțat la convingerea că eram preot și i-am explicat – măcar ei – fundamentul spiritual-religios al întregii istorii umane. De cîte ori am rostit cuvintele fundament și uman, s-a închinat pînă la pămînt, țipînd: Săru’ mîna, parinte! Mă pupa, umed, pe degete… La Facultatea de Chimie, mi s-a oferit să miros, pervers, dintr-o eprubetă, aburi de acid clorhidric și n-am mai reușit să scot o vorbuliță, pe tot parcursul conferinței lor, de la arsură, iar, la voi, la Litere, lingviștii m-au pus să spun repede și repetitiv, în fața Aulei unde se desfășurau lucrările simpozionului la care venisem să-mi susțin ideile, șase sași în șase saci, pretinzînd că din acest detaliu fonetic țîșnește interdisciplinaritatea. Bineînțeles că, între timp, cît eu am declamat delabrat respectivele lexeme, ei au încuiat ușile și nu am mai avut cum să intru… La fel a fost la Psihologie și la Filozofie, unde, în numeroase rînduri, profesorii s-au baricadat în sălile de dezbateri, lăsîndu-mă pe hol… Ar fi trebuit să înțeleg încă de atunci!“
„Ce să înțelegi?“, am întrebat cu jumătate de gură. „Că interdisciplinaritatea e drumul către iad! Am primit semne neconvenționale de la Dumnezeu, dar eu nimic! În urmă cu ani buni, cînd veneam seara acasă cu gentoiul meu burdușit de cărți variate, din arii diverse, transdisciplinare, vîrstnicii de pe scară mă bănuiau poștaș și mă luau la palme, zbierînd la mine că le pap pensia. Am primit cîteva șuturi și de la un asistent de la Etică. Presupusese că aș fi fost portarul Universității și că mi-aș fi neglijat postul (i se furase un laptop din cabinet!). Eram atunci, e drept, costumat în albastru și negru, deoarece mă pregăteam să merg la o întrunire de la Secția de Poliție și doream să transmit un mesaj interdisciplinar… La finele lui august curent, nevastă-mea s-a tăiat urît la un deget. Am dus-o rapid la Urgențe. Pe cînd așteptam pe coridor, intră niște zdrahoni cu un tovarăș de-al lor, plin de sînge, pe brațe. Dom’ doctor, aici! – strigă ei la mine. Am realizat că aveam haine de vară, integral albe. Credeau că-s medic. N-am dat înapoi, amintindu-mi, din istoria antică, faptul că Ahile ataca mereu cu sabia la jugulară. M-am gîndit că acolo fusese tăiat și individul în chestiune. L-am strîns cu putere de gît pentru a opri hemoragia… I s au bulbucat ochii ca la broscoii în călduri și a început să horcăie apocaliptic. Mi s-a rupt apoi filmul. Cică interlopiii m-ar fi bătut vreme de treizeci și cinci de minute, pînă au venit mascații. Așa am ajuns în halul ăsta! Oribil, cu atît mai mult cu cît, în coșmarul interdisciplinarității, îmi dau seama că nimeni, niciodată, nu m-a confundat și cu un profesor!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.