Inteligența Artificială și omul medieval din noi

Adevărul este că cei mai mulți dintre noi habar n-avem ce este, de fapt, această Inteligență Artificială. Este cu adevărat fantoma care cutreieră lumea noastră și va pune stăpînire pe ea, dacă nu cumva a făcut-o deja, dar ce este ea de fapt, noi, cei mulți, nu știm. Însă propria ignoranță nu ne deranjează atîta vreme cît știm ce să facem cu ea. S-a mai spus: de cel puțin o generație încoace, oamenii s-au obișnuit să folosească unelte pe care nu le cunosc. Să știm la ce folosește ceva nu înseamnă deloc că știm ceva esențial despre acel lucru. Și ne folosim de multe unelte necunoscute nouă nu pentru cine știe ce mari obiective profesionale, ci pentru cele mai banale nevoi personale. De pildă, cîți dintre noi chiar își cunosc telefonul mobil, automobilul sau Internetul în general, așa cum părinții noștri își cunoșteau Daciile, mașinile de spălat rufe, televizoarele cu lămpi și antenele de pe casă? Poate că unii dintre dumneavoastră, mai „tehnici” și mai pasionați, pretind că le știu. Atunci, ia puneți mîna de le reparați cînd se strică. Este că dați fuga la un specialist? Ei bine, cînd se strica Dacia pe vremea copilăriei mele, doi vecini uniți în parcarea din spatele blocului erau în stare s-o repare. Dar faptul că uneltele noastre au devenit atît de complicate încît nu mai știm nimic despre ele (în afara datelor din instrucțiunile de utilizare) nu ne deranjează. Ba chiar ne-am obișnuit să nu mai știm. Ni se pare normal să nu mai știm. Și cînd ne dăm seama că sîntem dependenți deja de un instrumentar cu totul misterios, începem să simțim, vag, un pericol deocamdată obscur.

Inteligența Artificială produce, deja, efecte majore la nivel uman, fie în sens larg, social, fie în sens strîns, intim. Și totuși, cam toată vorbăria noastră despre Inteligența Artificială e la viitor – ne interesează ce ni se va întîmpla în lumea dominată de ea, deși am impresia că trăim de pe-acum în acest gen de lume, așa că mă miră că nu ne interesează la fel de mult ce ni se întîmplă și ce ni s-a întîmplat deja în lumea ei. Eu, unul, cînd mă gîndesc la Inteligența Artificială, provocat de ce mai citesc și ce mai aud că face dînsa în diferite locuri și contexte, am sentimentul că am plecat într-o călătorie pe ape necartografiate. O călătorie a trupurilor și sufletelor noastre, deopotrivă. Sper doar că nu sîntem pe o corabie a nebunilor precum cea din cunoscuta alegorie platoniciană. Altfel, m-am obișnuit deja cu gîndul că, spre deosebire de legendarii exploratori ai epocii Marilor Descoperiri geografice, care plecau căutînd ceva (chiar dacă o fantasmă de genul Edenului) și dădeau peste altceva, noi am plecat în lumea neștiutului fără să căutăm ceva anume. Sigur, ceva-ceva urmărim noi: anume, confortul. Dar confortul nu e un țel, nu e un capăt de drum unde să ajungem și să ne oprim, osteniți de atîta urcuș, cu sentimentul senin că am atins obiectivul. Confortul este, mai degrabă, un drum fără sfîrșit...

Bineînțeles, la un asemenea drum singurele lucruri care te ghidează sînt instinctele și imaginația. Las deoparte instinctele, ocupate în vremea asta mai ales cu foșgăiala penumbrelor umede ale intimității decît cu orientarea ființei în orizonturile vieții, și mizez pe imaginație. Să faci predicții este, orice s-ar spune, un exercițiu de imaginație. Unii zic că anticiparea viitorului e știință curată, rațiune mobilizată la maximum, dar se înșeală. Dacă înveți ceva din istorie (din cea mare, dar și din cea personală) e tocmai faptul că mersul treburilor nu răspunde deloc rigorilor rațiunii din capul nostru. Așadar, ne imaginăm cum va fi viața noastră în viitor, cu Inteligența Artificială rezolvîndu-ne mii de chestii. Lăsîndu-i la o parte pe hiperoptimiștii care primesc viitorul țopăind de nerăbdare și pe hiperpesimiștii care s-ar piti în munți, am impresia că părerea de mijloc (în sens aristotelian) e împărtășită de cei mai mulți oameni, care zic că va fi un fel de bine (în sensul confortului) dublat de unele rele (de la degenerarea fizică și morală a speciei noastre la apariția unor noi amenințări teribile la adresa bieților omuleți care sîntem și care, vai, se joacă cu focul...). Eu cred că, în afara confortului, Inteligența Artificială va fi benefică oamenilor și dintr-un alt motiv decît acela al confortului. Eu cred că Inteligența Artificială ne va „demoderniza”, adică ne va scăpa de una din cele mai rele boli ale modernității, măcar într-o privință. Vom regăsi, cred, reflexele uitate ale omului medieval și ale omului renascentist, reflexe sănătoase, care ne-au adus atît de mult bine nouă, ca civilizație. Să vedeți de ce cred asta.

Poate că cel mai interesant efect al „democratizării” Inteligenței Artificiale este decăderea prestigiului obiectiv al imaginii și creșterea prestigiului ei simbolic. Cu asta, zic, ne întoarcem în Evul Mediu și-n Renaștere, ceea ce mă bucură enorm, căci o asemenea întoarcere este neîndoielnic un episod istoric de curățire a minții noastre.

Să mă explic: e deja limpede că aproape oricine poate produce orice fotografie sau film vrea cu Inteligența Artificială. Și că acest produs crește în veridicitate pe măsură ce tehnologiile Inteligenței avansează. Vrei să difuzezi o poză cu clădirea Guvernului prăbușindu-se, o secvență cu președintele țării gonind pe o motocicletă în chiloți, un interviu cu primarul tău ordonînd transformarea tuturor școlilor în bordeluri sau o declarație a lui Putin care ordonă atacul nuclear generalizat – o poți face încă de-acum cu ceva pricepere, dar în viitor o vor putea face tot mai mulți oameni din ce în ce mai ușor. Lecția evoluției tehnologice este următoarea: avansul tehnologic presupune democratizarea lui (din ce în ce mai multă lume are acces la noua tehnologie, iar accesul e din ce în ce mai facil) simultan cu creșterea performanței tehnologiei democratizate. Astfel, Inteligența Artificială va permite practic oricui să realizeze ce imagine vrea, iar acea imagine va fi atît de veridică încît aproape nimeni nu-și va putea da seama că e fabricată. Astfel, Inteligența Artificială ne va ajuta să producem minciuni cu un grad atît de ridicat de credibilitate, încît ne va fi imposibil să le detectăm ca atare.

În acel moment, formule precum „am văzut eu la televizor” sau „am văzut eu pe Internet” sau „am văzut eu fotografia clară” își vor pierde caracterul peremptoriu. Imaginea își va pierde forța probantă. Imaginea își va pierde obiectivitatea. Dar, evident, nu va dispărea, ci va prolifera. Astfel, imaginea își va regăsi rolul simbolic, căci cel de martor obiectiv, „curat” și limpede va dispărea. Imaginea va fi importantă nu pentru că arată ceva, ci pentru că spune ceva. Spune ceva de dincolo de ea. Oamenii nu se vor mai raporta la imagini ca la un adevăr material, ci ca la un simbol al unui adevăr pe care mintea lor va fi nevoită să-l descopere. Adică oamenii vor regăsi exact relația pe care omul medieval și cel renascentist o aveau cu imaginea. Sau, cum se spune acum, cu iconicul.

Paradoxal, faptul că prin Inteligența Artificială oricine poate minți credibil va însănătoși mintea și sufletul omenesc. Primul pas, și chiar cel decisiv, este să admitem toți că imaginile nu mai pot avea forța unui adevăr material și imediat în epoca Inteligenței Artificiale, așa cum dobîndiseră în modernitate. Și gata, ne-am eliberat.

De asemenea, se va termina cu maxima stupidă „o imagine face cît o mie de cuvinte”. Cînd imaginea suprimă cuvintele, cînd le va face inutile (cum tinde să se întîmple acum, în epoca emoticoanelor), inteligența umană intră în declin. Nu e de mirare că IQ-ul general scade, că examenele sînt din ce în ce mai ușoare, că lenea mintală este deja direct valorizată pozitiv. Dacă vrem să inversăm trend-ul de imbecilizare confortabilă generală este necesară revenirea cuvîntului la putere, este necesară reclădirea prestigiului abstracțiunii în dauna evidenței. Astfel, cred, Inteligența Artificială ne va ajuta tocmai prin pericolul pe care îl presupune. Și, poate, ne va ajuta împotriva voinței ei. Căci, mai nou, aud că Inteligența Artificială poată „să-și procure” voință...