Intelectuali şi preşedinţi
La sfîşitul săptămînii trecute, Emil Hurezeanu a declarat că-l va da în judecată pe preşedintele Băsescu pentru insinuarea acestuia că jurnalistul ar fi colaborat cu Securitatea. Ameninţarea survine după ani buni în care Emil Hurezeanu a fost un comentator cît se poate de favorabil lui Traian Băsescu. E un alt intelectual (lider de opinie) care se depărtează, definitiv se pare, de Cotroceni. Preşedintele mai are încă destui aliaţi în această categorie, a intelectualilor (care poate nici nu e definită foarte clar), dar fenomenul se conturează tot mai clar: rîndurile se subţiază. Din ce în ce mai mulţi dintre aceia care au mers pe mîna preşedintelui încep să fie jenaţi de stilul lui. Dar ceea ce i se întîmplă după aproape cinci ani de mandat lui Traian Băsescu i s-a întîmplat lui Emil Constantinescu mult mai repede. Şi el a fost susţinut iniţial de mulţi intelectuali şi oameni de valoare. A fost însă brusc părăsit de aproape toţi cei pe care şi-ar fi dorit să conteze (în multe cazuri chiar înainte de a se instala la Cotroceni). E evident că susţinerea intelectualilor nu are o valoare cantitativă. Ca număr de voturi e prea puţin importantă. Calitativ însă, un asemenea sprijin poate să conteze chiar şi în condiţiile de astăzi în care ne văităm că întreaga ţară s-a manelizat (sau becalizat), iar presa şi televiziunile s-au tabloidizat. Intelectualii pot încă forma un curent de gîndire favorabil unui candidat înainte de alegeri şi pot furniza idei şi consiliere, dînd consistenţă mandatului unui preşedinte. De regulă, efectul unei asemenea susţineri (sau nesusţineri) se face simţit după o vreme. Dacă Ion Iliescu nu s-a putut baza niciodată, cu adevărat, pe o sumă de intelectuali importanţi şi necompromişi, Emil Constantinescu a avut de partea lui o mulţime, cel puţin formal. La un moment dat însă, s-a spus că "i-a dezamăgit", ca şi pe o mare parte a electoratului. De altfel, foarte multă lume ataşează şi astăzi în mod reflex fostului preşedinte formula "a dezamăgit", care se dovedeşte unul dintre cele mai bine fabricate clişee politice de după 1990. Fără să fi fost o persoană cunoscută pînă în 1992, el însuşi profesor universitar şi absolvent a două facultăţi, Emil Constantinescu putea emite pretenţia că face parte din tagma intelectualilor. Probabil tocmai asta a deranjat sensibilităţile multora pe care el îi considera confraţi şi care au evitat "să se pună în slujba lui". În acea perioadă am descoperit de exemplu, fără să înţeleg, cum doi faimoşi intelectuali români de la Paris erau aproape indignaţi de faptul că Emil Constantinescu îi sunase personal la telefon, să le ceară un sfat în nu mai ştiu ce chestiune: "Cum, domnule, ditamai preşedintele a ajuns să apeleze tocmai la părerea noastră? Nu are consilieri?". Există şi multe alte cazuri de oameni valoroşi care au refuzat oferta de a lucra pentru CDR sau pentru preşedintele abia ales în 1996. Cei 15 mii de specialişti la care candidatul Convenţiei Democrate făcuse atîtea referiri existau, poate (chiar fără să fi fost aşa de mari specialişti pe cît îşi închipuiau unii), în mod potenţial. Preşedintele de atunci şi CDR-ul n-au reuşit însă să-i atragă şi să-i pună la treabă în folosul lor politic decît în mică măsură. O vreme, Traian Băsescu s-a dovedit mai abil în a-şi conserva sprijinul din partea intelectualilor. Fără a emite el însuşi pretenţii de mare învăţat, a părut a lăsa în jurul lui destul loc liber în care să se desfăşoare orgoliile intelectualilor recunoscuţi. Iar aceştia au dovedit că le e mai lesne "să ajute", cu ştiinţa lor, un fost comandant de vapor decît le fusese "să se subordoneze" unui confrate cultivat. Lîngă acest preşedinte nu mai putea fi vorba de nici o concurenţă, ci, în cel mai bun caz, de o complementaritate. Dacă nu le-a plăcut genul sobru (poate chiar scorţos), au fost în schimb fascinaţi de tipul flamboaiant şi imprevizibil. Totul se poate încheia însă atunci cînd comandantul corabiei se apucă să le verse în poală gamelele cu ciorbă fierbinte.