Insula fisticului

Iarna se apropie, nu doar calendaristic, ci și geopolitic, din cîte se vede, iar eu continui tot cu povestea noastră din mările calde, acelea pînă la care Petru cel Mare visa să-și întindă imperiul, vis care pe noi ne îngrijorează și astăzi. Ca orice poveste însă, și cea a călătoriei noastre se apropie de sfîrșit. Mai avem două zile. Sîntem deja pe ape mai liniștite, în regiunea saronică a Mării Egee, ancorați într-un mic golf pitoresc. După o noapte senină și calmă facem baia de dimineață înconjurați de o mulțime de dorade și alți pești (unii foarte colorați) pe care nu-i cunoaștem. Sînt atrași de o mare bucată de pîine pe care a aruncat-o probabil cineva de pe un yacht vecin. Luăm lecții de la americanii de lîngă noi care ridică ancora. Femeia care stă la prova și apasă butonul de ridicare automată a ancorei indică permanent cu mîna direcția lanțului, așa încît timonierul să știe să nu dea peste el pînă ce ancora ajunge pe punte, la locul ei. Osoasă și bronzată, cu mîna ei întinsă, americanca arată ca o figură de galion. Ne hotărîm să adoptăm și noi procedura asta care pare foarte sănătoasă. Ridicăm la rîndu-ne ancora pe la zece și ceva și fixăm cap compas 340 de grade spre insula Eghina. Ne însoțesc Capriciile lui Paganini, dar și ale vîntului. Mai bine zis, vîntul ne este potrivnic, bate chiar din direcția în care vrem să mergem. Navigația cu vele te obligă de cele mai multe ori la un compromis cu vîntul. Timonierul simte întotdeauna la mînă cum trebuie să negocieze cu Eol, păzitorul vînturilor, dar se poate orienta și după fumurile pînzelor. De data asta e limpede că, dacă nu vrem să pornim mașina, trebuie să facem volte. Dezbatem dacă să le facem mai dese sau mai rare (adică zigzaguri mai scurte sau mai lungi). Teoretic, rezultatul e același, doar că la voltele mai dese echipajul muncește mai mult. Iar dacă între două volte trece mai mult timp, poți spera că și vîntul își mai schimbă direcția devenind mai favorabil. E ca în zicala aia pervertită de pe vremea comunismului: „Lasă pe mîine ce poți face astăzi, că poate nu mai e nevoie“. Nouă nu ni se întîmplă însă asta, iar voltele sînt destul de ineficiente și pentru că barca noastră are un unghi „NO GO“ destul de mare (120 de grade), nu e prea sportivă. În cele din urmă, pornim mașina. În sudul Eghinei e un munte vulcanic (stins) care din depărtare se zărește ca un triunghi albastru. Îl luăm drept reper și îndreptăm prova spre el fără să mai privim busola.

Între muzica clasică pe care o ascultăm (uneori) la bord și navigație n-aș spune că e neapărat vreo legătură. Ne aducem aminte însă de pasiunea pentru navigație a lui Herbert von Karajan. Dirijorul avea yachtul personal, cu un catarg mai mare decît al tuturor și o echipă cu care participa la regate, pe care voia mereu să le cîștige. E de presupus că experiența concertelor îl ajuta să-și dirijeze cu măiestrie și echipajul. Încet-încet, ne apropiem de Eghina. Undeva spre babord e Poros, insula portocalilor. Se spune că, atunci cînd sînt înfloriți, mirosul nenumăraților portocali se simte de pe mare, de la multe mile distanță. Trecem pe lîngă niște mici golfuri ale Eghinei unde sînt ancorate yachturi. Unul are pavilion românesc. Pe fiecare vîrf al insulei pare să fie cîte o bisericuță albă. Aș îndrăzni să spun că grecii au un fel de manie a bisericilor. Sînt cu siguranță mai multe decît preoții. Peisajul e splendid.

În dreptul marinei din localitatea Perdika vedem prin binoclu că toate locurile de acostare sînt ocupate. La fel și în portul de pe o mică insulă de vizavi. Vinerea, foarte multe yachturi închiriate trebuie să ajungă la Atena, așa că joia „stațiile“ cele mai apropiate sînt întotdeauna aglomerate. Ne îndreptăm spre capitala care poartă chiar numele insulei. Nici acolo nu e loc și ne vedem nevoiți să aruncăm ancora în largul portului. Vorba vine în larg, fiindcă eu încerc să „parchez“ ambarcațiunea cît mai aproape de mal, cam la o sută de metri. Apa fiind foarte limpede, văd fundul mării și pot aprecia cît de mult putem înainta fără riscuri. Trecem peste niște bolovani rotunzi și periculoși. Ignor alarmele de mică adîncime care se stîrnesc la bord. Aruncăm ancora. Manevra iese perfect. Avem peste un metru între chilă și fundul mării. Mă simt deja „meseriaș“. Nu prevăd însă, deșteptul de mine, ce se poate întîmpla dacă peste noapte se stîrnesc valuri mai mari. Coborîm barca de serviciu. Nu încăpem toți șase în ea, așa că trebuie să facem două curse. Nu arătăm ca-n scena de la sfîrșitul filmului Unora le place ­jazz-ul. Pe coaja aia de nucă părem niște refugiați în șlapi și cu punga de gunoi în mînă. Nimeni nu mai bănuiește că descindem de pe un yacht strălucitor.

O bună perioadă, în antichitate, Eghina a fost o mare rivală maritimă și comercială a Atenei. În cele din urmă atenienii au supus-o. Capitala insulei fisticului e acum în toiul unui tîrg handmade. Faleza, puternic luminată, geme de tarabe și de turiști de toate națiile. Se fac pregătiri cu lumini colorate pentru niște concerte. Vînzători ambulanți vînd baloane de plastic și de săpun. Mulți dintre comercianții cu bunătățuri au în spatele tarabei cîte o ambarcațiune prăpădită pe care își țin marfa și cîntarul. Îmi imaginez că trebuie să fie și vreo regulă privitoare la impozite, de care ești scutit dacă marfa e pe apă. Yachturile acostate la ponton sînt înghesuite într-un mod de nedescris, cu fenderele turtite unele într-altele. Băieții își cumpără șerbet de fistic și rahat cu fistic. Delicioase. Mîncăm cu toții la una din clasicele taverne grecești cu mese pe malul mării. Plimbarea de seară se încheie la locul unde am lăsat bărcuța de serviciu, care, în tot timpul ăsta, ne-a așteptat cuminte pe plajă. Facem înapoi cele două curse de rigoare pînă la „hotelul“ nostru plutitor. Îmi aduc aminte ce scrie în caietul meu de notițe de la școala de navigație: „La ancoră nu se doarme bine“. Pînă acum, lucrul ăsta nu s-a verificat. Dar mai e o noapte de petrecut în larg.

Foto: Andrei Manolescu