Instituţia isprăvniciei la români
După integrarea noastră europeană, parcă toată lumea a intrat în panică identitară: care e identitatea noastră? care sînt valorile românului? are românuâ caracter? - şi cîte şi mai cîte astfel de frămîntări existenţiale. Cam în fiecare săptămînă, cîte un jurnalist îmi punea cîte o astfel de întrebare fundamentală, cu insinuarea "dumneavoastră, ca sociolog..." - adică, eu ar trebui să am răspunsul gata făcut la aceste dileme ale neamului. Nu-l aveam... M-am tot gîndit şi acum cred că am găsit răspunsul: Românuâ-i om de ispravă! Isprava, asta este ceea ce îl caracterizează pe român, asta e valoarea lui perenă, pe ispravă se construieşte caracterul său uneori neisprăvit. În acest cuvînt se ascunde secretul fiinţei sale greu de pătruns. Dar ce este această "ispravă", la ce se referă ea, de fapt? Păi, dacă stăm se ne gîndim puţintel, isprava este o aşezare piezişă a faptei în timp şi spaţiu. Adică, ispravnicul, ca să spun aşa, îşi face isprava sa cînd îi vine şi unde îi vine. Ea nu este rodul unei planificări în timp şi/sau al unei ordonări în spaţiu, nu face parte dintr-o strategie pe termen lung sau dintr-o coordonare a numeroase persoane şi interese. Ea este mai degrabă pohta ce-a pohtit-o unul sau altul, la un moment dat sau altul, decît rodul unei voinţe comune şi îndelung chibzuite. Isprava este o iniţiativă individuală şi de moment, care, uneori, se poate întîlni cu alte iniţiative individuale şi de moment. Dar asta mai mult pentru că aşa a fost să fie. Cîteodată ea este atunci cînd nimeni nu mai credea că poate să fie. La Dumnezeu şi la români totul e posibil - zice o vorbă culeasă de Zane printre miile de proverbe şi zicători ale neamului. Românii pot mai ales atunci cînd nu se mai poate - explică Mircea Vulcănescu. De aceea, isprava este totdeauna surprinzătoare, ea îi ia pe toţi prin surprindere, căci nu se aşteptau ca X să facă aşa ceva taman aici şi acum - sau să-i reuşească. Drept care se şi miră toţi şi îl admiră: iată ce ispravă a mai făcut şi românuâ ăsta! Isprava nu este, deci, niciodată cu totul gratuită, ea trebuie să fie admirată, altminteri nu este o ispravă adevărată. Privind o ispravă, aflînd-o, discutînd-o, trebuie să poţi spune: ce om de ispravă! Românuâ de ispravă ţine la imaginea sa de om fain sau băiat de băiat, de aceea, o ispravă tăinuită, neştiută de gura lumii, este o ispravă tristă, adică o povară pe sufletul său. Ei, dar uneori nu iese, şi atunci isprava rămîne neisprăvită. Nu-i însă chiar aşa de grav, de vreme ce mai nimeni nu se aştepta la cine ştie ce ispravă. În timp, te poate costa însă: aceeaşi gură a lumii care ţi-a admirat isprăvile te va decreta fără nuanţe şi ezitări un neisprăvit. Aceasta este astfel trăsătura complementară de caracter a românului: este un neisprăvit! Un neisprăvit jovial însă: ce să-i faci, n-a fost să fie!... - va zice el, gîndindu-se deja la altă ispravă care va fi să fie. Eu, ca sociolog, trebuie să-mi pun însă şi întrebarea dificilă referitoare la originea acestei caracteristici. Adică, de unde i se trage românului să fie un neisprăvit de ispravă? Sincer să fiu, nu ştiu, dar pot să fac o speculaţie de toată isprava: totul ni se trage din faptul că marile noastre isprăvi istorice (mai recente...) au rămas cam neisprăvite. Revoluţiile noastre, de la paşopt pînă în prezent, au rămas cam neisprăvite, marea ispravă a României Mari i-a luat prin surprindere chiar şi pe români, care n-au reuşit să-i ducă la capăt proiectul, iar modernitatea noastră naţională este una definitoriu neisprăvită. Miturile naţiei spun că nu am apucat să isprăvim toate aceste lucruri pe care le aveam de isprăvit deorece am trăit vremuri tulburi în locuri neprielnice. Altfel spus, n-am prea avut noroc. Neisprăviţi, am rămas astfel şi neaşezaţi, atît în timp, cît şi în spaţiu. Nu ne aflăm nici în trecutul conservator al tradiţiei, nici în viitorul progresist al modernităţii şi pendulăm, uneori frenetic, între aceste două orizonturi. Nu ne mai regăsim în solidarităţile comunitare ale ţăranilor, dar nici nu am împins individualismul modern pînă la acel grad de maturitate unde acesta se recompune în spaţiu public, visînd astfel să ne asociem, cu subtile delicii, doar în jurul unei mese. Cu un ochi la făină şi altul la slănină, nu ne îndurăm să isprăvim nici o opţiune, nici cealaltă, nu vrem să ducem la capăt nici despărţirea de trecutul iubit, nici apropierea de viitorul dorit. Sîntem un fel de veşnici şi vajnici neisprăviţi ai istoriei, în căutarea periodică a mîntuirii noastre ca neam - visînd secular la o biserică măreaţă care să pecetluiască această ispravă supremă şi astfel să ne izbăvească o dată pentru totdeauna, să ştim că am încheiat şi noi ceva şi am scăpat de o grijă. Deocamdată însă n-a fost să fie decît o mîntuire de mîntuială... Avem astfel calităţile neîmplinirilor noastre, ale jumătăţilor noastre de drum şi de măsură. Ieşim la interval şi construim între timp. În orice caz, cu românuâ de ispravă nu te poţi plictisi niciodată, căci totdeauna vine cu cine ştie ce noi isprăvi. Poţi doar să te cruceşti de unele dintre ele şi să te mîhneşti cînd mai toate rămîn neisprăvite. Dar asta e, nobody is perfect!...