Instalarea în telefrază
Strict jurnalist de peste 60 de ani, în care includ şi vreo 10 de interdicţie în presă ca „element periculos“,
nu dispariţia ziarelor anunţată pentru 2040
mă catastrofează,
ci actualul exod al ziariştilor profesionişti către studiourile de televiziune.
Transhumanţa de la stilou, pix, creion sau Remington la fraza rostită pe telesticlă
mă exasperează.
Din ce în ce mai puţini sînt aceia cărora le place să scrie un articol tipărit pe o pagină a unui ziar cumpărat la un chioşc.
Deloc egolatru (egocentric e suficient), eu am subliniat verbul a plăcea.
Nu le mai place să scrie cu stilexul între degete, fără să fie văzuţi în carne şi oase, cu buze şi limbă.
Litera nu le mai spune nimic pe hîrtie, doar pe sticlă, şi nici sticla blogului nu le ajunge, dacă nu sînt vizibili.
(O, vizibilitate, ce nouă egotiranie!)
Mînios, aşa cum nu-mi place, sînt gata să simplific: le e lene, hai, nu fi rău, restilizează!, le e lehamite,
le vine tot mai greu să scrie în tăcerea unei camere dintr-o redacţie, ce îi fascinează e o cameră de televiziune;
le este incomod gîndul că articolul va fi tipărit pe o pagină de ziar, tras la rotativă, ca abia dimineaţă ziarul să fie difuzat la un chioşc...
O, asta nu e vizibilitate!, asta nu mai e modern,
rotativa nu mai e modernă, chioşcul e anacronic
şi iată-mă desuet, înapoiat ca bunică-mea (aceea mereu indignată pentru că, ziarist fiind la Revista elevilor, nu mă urcam prin faţă, salutînd vatmanul, „tu nu ştii ce înseamnă să fii ziarist!“),
sînt poate chiar antimodern, poate chiar expirat, precis reacţionar!
De tînăr, unilateral ideologic, am avut alergie la reacţionarism şi nici azi nu mi-a trecut (amănunte în nuvelele mele ziaristice în care niciodată nu am fost grijuliu să despart clar literatura de jurnalism, vai mie!).
Acestea fiind zise, cenzurîndu-mi mînia nedreaptă,
sînt gata să retrag acuzaţia nestilizată de lene, aşa cum e azi la modă să retragi legi, eu adăugînd şi scuze.
Nu e lene, nu e comoditate, ci – shakespearian vorbind – mersul lumii.
Maximă vizibilitate, maximă rapiditate, maximă rentabilitate.
Se plăteşte mult mai bine fraza rostită decît aceea scrisă cu punct, virgulă şi alte angarale; telemişcarea gîndului pe buze este mai bănoasă decît mişcarea penei pe hîrtie, comentînd telegramele Havas, „pentru păcatele mele“, cum ofta cel mai talentat şi reacţionar ziarist român, poetul Eminescu (pe care nu-l putem judeca azi decît în raport cu celălalt geniu al gazetăriei din epocă, se ştie care, Cara...).
Ca atare, nu văd la ce bun ar fi încă un protest la această evoluţie a lucrurilor întruchipate veşnic în oameni. Nu protestez nici cu atîtica, nu pamfletizez, mă feresc să ponegresc marşul gazetarului profesionist spre talk-show-uri, nici nu am acest drept, aş fi prea subiectiv, permanent temător să nu comit flagrantul delict de autoimportanţă care, pe sticlă, sub reflectoare, e mult mai tragicomic decît pe hîrtie.
(Una e să spui, într-un studio, „sînt posesorul unui humor enorm!“ şi alta e s-o scrii.)
Am totuşi de formulat un minor însă: doamnelor şi domnilor tot mai puţin strict ziarişti, bine dispuşi să vorbiţi mai mult decît să scrieţi, cum vă simţiţi după orele petrecute în telefrază? Căci există o telefrază:
aia permanent întreruptă de un moderator alegru, mereu atent la „cîteva minute de publicitate şi apoi revenim...“,
aia care vă somează „să fiţi mai scurt“, tăindu-vă respiraţia şi poate chiar inspiraţia,
aia pentru care cereţi „încă un minut, ca să-mi termin ideea“,
aia niciodată andante (că plictiseşte),
aia de-a pururi allegro în căutarea unui brio. Nu simţiţi nici o modificare interioară, din bărbie pînă în circumvoluţiuni?
Ferice de vizibilitatea domniilor voastre!
Nici eu nu sînt în panică, renunţ la orice ipohondrii, mă simt literalmente progresist:
dispariţia ziarelor şi a ziariştilor este de pe acum simultană cu triumful telefrazei din care decurg entuziasmant două fericiri –
nu vor mai exista aşa-numiţii „scîrţa-scîrţa pe hîrtie“
şi mai ales, mai ales,
greşelile de tipar curat terorizante; vor rămîne doar greşelile de ortoepie cu care, să fim oneşti, se poate trăi.
Şi ca să-mi termin ideea: concesivă, dar neclintită rămîne amintirea acelui „tu nu ştii ce înseamnă să fii ziarist!“ cu care mă dispreţuia bunică-mea cînd plecam de-acasă.