Înmulţirea
Cînd tanti Herta, cu ochii ei albaştri şi cu o mînă în şold, a strigat că nu mai sînt şniţele, am încremenit cu toţii. După secunde de tăcere, un tip cu o tavă în mînă a întrebat timid cînd vor veni altele. „Zehn Minuten“, a răspuns sonor tanti Herta din bucătărie, arătîndu-şi cele zece degete de la mîini. Acolo, la aproape trei mii de metri altitudine, era neobişnuit de multă lume. Nici măcar perfectele sisteme austriece de produs şniţele (cum or fi arătînd ele) nu mai făceau faţă cererii. N-am aşteptat însă zece minute; după doar trei, prin ghişeele bucătăriei au început să iasă şiruri de farfurii cu şniţel. Am pus şi eu mîna pe una, apoi m-am dus să iau şi ştrudel. Era ultima zi şi copilul zisese că trebuie să mai renunţăm la pizza sau spaghetti şi să mîncăm „austrieşte“, dar nu chiar würst, ca să nu ne umflăm prea tare. Oricum, se cerea şi un Jägermeister pentru digestie. Complexul, un fel de mall cu vreo şase săli de mese şi la parter şi la etaj, cu două autoserviri, bar, magazine, lifturi, scări rulante şi toalete cu marmură şi chiuvete Villeroy & Boch, răsuna de bocănitul clăparilor. Era o zi însorită şi destul de caldă, aşa că toată lumea se înghesuise acolo sus, să schieze la gheţar, unde zăpada era mai tare.
Chiar şi telegondola cea mare, cu toată capacitatea ei de transport (2400 de oameni pe oră) fusese suprasolicitată în acea zi. De dimineaţă ne înghesuiserăm într-o mare de schiori. Adunările astea spontane de schiori sînt probabil unele dintre cele mai colorate din cîte există. Sute de oameni de toate naţiile, cu fîşuri de toate calităţile şi culorile înaintează pas cu pas, bocănind şi tot mutîndu-şi mai în faţă schiurile ţinute vertical. Limbile se încurcau. Predominau germana şi rusa (deh). Nu lipseau poloneza, olandeza sau româna iar mai rar auzeai şi franceză sau italiană.
Pentru mulţimea ruşilor, în zonă se preiau deja şi două canale de televiziune, cu muzică de-a lor. Au apărut şi instructori care oferă lecţii de schi în ruseşte (haraşo i bîstro). Cei mai mulţi preferă totuşi engleza. Aşa a fost şi conversaţia în care, alături de mine, femeia în galben din telescaun îi povestea monitorului ei că doar la Soci s-a mai mişcat cîte ceva, fiindcă acolo se va ţine Olimpiada de Iarnă. În rest, spunea ea, fiecare staţiune din Rusia are cîte o singură pîrtie şi cîte o singură instalaţie de urcare. „Înţeleg – zicea monitorul – n-aveţi multe opţiuni la voi în ţară.“
Altădată, am mers în telegondolă cu doi indivizi cu geci portocalii identice, unul gras cu o faţă pătrată de miliţian, celălalt slab, blonziu şi aducînd cu Putin. N-a fost nevoie să deschidă gura pentru a afla de unde veneau. Dădeau impresia că ar fi stăpînii telegondolei şi ai locului. I-am văzut altădată într-o Honda cu număr rusesc (cîte zile făcuseră oare pe drum?). I-am întîlnit şi la băile termale din Langendorf, unde le lipseau şampania şi caviarul. Un loc unde, observa un prieten, stătuserăm ca boabele de mazăre într-o conservă.
Ei bine, şi acolo sus, la dracu’ cu cărţi, în creierii munţilor, lîngă sinistrele crevase verzi ale celor doi gheţari Rettenbach şi Tiefenbach, mii de oameni se înghesuiau la mese şi umpleau pîrtiile ca furnicile. Urcau fără număr cu instalaţiile de cablu şi se dădeau la vale cu schiurile şi plăcile lor, morfolind neîncetat zăpada, atenţi să nu se ciocnească unii de alţii. Se mai întîmplau şi asemenea evenimente, mai apăreau şi înjurături, dar cuvinte precum bitte, entschuldigen, sorry erau predominante (Johnny Răducanu ar fi zis că era o „omenire de oameni“). Maximă civilizaţie şi maximă aglomeraţie într-o zonă care, în mod normal, ar fi total ostilă vieţii. În urmă cu peste 5 mii de ani, primitivul Otzi vîna pe acolo cu riscul vieţii şi chiar murea îngheţat spre a fi descoperit, în beneficiul ştiinţei moderne, pe la începutul anilor ’90. Ce ar fi zis Otzi despre civilizaţia actuală de pe plaiurile lui de vînătoare? (Dar ce-or zice ruşii sau românii?) Şi ce ar fi zis Otzi despre aşa o aglomeraţie? O înghesuială continuată pe nesuferitele autostrăzi din Germania şi chiar în avion, acolo unde tînăra stewardesă blondă începuse să dea semne de nerăbdare. Bagajele de mînă nu mai încăpeau în locurile de deasupra scaunelor şi ea, încercînd să le aşeze mai bine, se alesese cu vreo două sacoşe şi un laptop în cap. Era gata să facă o criză de nervi. Dacă ar fi fost tanti Herta, cu experienţa ei de la bucătăria populară de pe gheţar, ar fi strigat la noi să ne mai punem, dracu’, hanţele şi pe sub scaune. Pînă la urmă a făcut-o, într-un mod elegant, pilotul. După aterizare ne-am înghesuit prin burduful aeroportului, apoi am aflat despre răspomenitele îmbulzeli de la administraţiile financiare din Bucureşti şi m-a apucat demofobia. Unde să te mai refugiezi?