Inima ♥
Inima ca simbol grafic al dragostei romantice, folosit azi cu o catastrofală larghețe, apare pentru prima oară într-un manuscris de secol XIV. E vorba de o Alixăndrie (istoria lui Alexandru Macedon) ilustrată de Jean de Grise și aflată azi la Biblioteca Bodleiană. Arheologia spune că această pictogramă se întîlnește pentru prima oară pe monede cu două mii de ani mai vechi. Săpături bine controlate, publicate din anii ‘70 încoace, au găsit multe monede astfel decorate în Cyrene, atît în port, cît și în sanctuarul Demetrei și Persefonei, ambele aflate de fapt puțin în afara orașului. Colonia greacă doriană Cyrene (azi Shahhat, în Libia) bate asemenea monede de la începutul secolului VI î.Hr., iar inimioara rămîne pe ele timp de vreo 300 de ani. Din ce motive, sub ce pretext?
Cyrene a fost cel mai bogat oraș din Africa pînă la fondarea Alexandriei, iar asta datorită comercializării unei specii de fenicul – o plantă ca Ferula communis, din familia umbeliferelor, o familie în care s au afirmat de-a lungul anilor morcovul și pătrunjelul. Planta asta se numea în antichitate silphium, creștea numai în regiunea Cyrenaica, iar seva ei era extrem de căutată și, deci, de scumpă. Izvoare antice ca Pliniu cel Bătrîn, Soranus și Dioscoride o dau drept abortiv și contraceptiv oral; vreo zece alți scriitori vorbesc pe larg despre utilizările ei, mai ales medicinale. I se aduc omagii haotice: calmează durerea de dinți, rezolvă cazurile de chelie și epilepsie, ajută la digestie, vindecînd din aceeași lovitură niscaiva boli de ochi. Ea tratează la fel de bine mușcătura de cîine și pe cea de scorpion. Cei vechi o foloseau ca îngrășămînt pentru ogoare mănoase și ca purificator al apei pentru o apă cristalină: cînd aud vorbindu-se de produse de mare versatilitate, la silphium mă gîndesc. O viață întreagă se poate construi în jurul relației cu această plantă și probabil că trebuie să te chinui decenii întregi ca să capeți în sfîrșit o boală pentru a cărei vindecare ai nevoie de altceva. Evident, este și un condiment glorios, care apare în aproape o sută de rețete din celebra carte de bucate antică a lui Apicius.
Nu e de mirare deci că fructul uscat al acestei plante (o achenă, de fapt o diachenă) apare pe monedele din Cyrene. Planta a adus profituri imense orașului și exploatarea ei era atent reglementată de stat. După campaniile lui Alexandru Macedon, din Orient a început să poată fi importat un substitut pentru silphium, mai prost, dar mai ieftin, care a concurat producția locală. Cînd Cyrenaica a devenit (împreună cu Creta) o provincie senatorială romană, se pare că guvernatorii, care nu aveau decît un an la dispoziție ca să se îmbogățească în mod onest, au dat liber la exploatarea plantei, fără nici o viziune pe termen lung. În secolul III ea nu se mai exporta; în secolul V specia a dispărut (prima plantă a cărei extincție a fost cauzată de om).
Micul fruct de silphium nu seamănă așa bine cu simbolul inimii, dacă judecăm după speciile înrudite care au supraviețuit. S-ar spune că artiștii din Cyrene care făceau designul pentru monede au redimensionat realitatea, nu din naivitate, ci din rațiuni publicitare, creînd un logo cu impact maxim. Însă aluzia probabil nu era la inimă. Dintr-o sursă arabă tîrzie (competentă totuși – Avicenna) reiese că silphium avea virtuți (nu știu dacă e cuvîntul potrivit) afrodiziace. Felul nerealist în care planta e reprezentată pe monede cultivă fără îndoială o imagerie falică; fructul poate semăna cu o inimă, dar apare de multe ori cu capul în jos, cu bogate, și romantice doar în sens larg, aluzii testiculare. Or, un principiu atît antic, cît și medieval zice că afrodiziacele se obțin din acele părți de plante a căror morfologie trimite fără fasoane la sexualitatea masculină, de la rădăcini de orhidee la diferite bălării cu forme bulbare sau falice. În plus, pe una din monedele noastre, o femeie întronată atinge o plantă silphium și cu cealaltă mînă arată spre pîntec. (Către ce arată o mînă pe o monedă micuță, cît cea românească de 1 ban, e totuși greu de zis.) Dacă aici e într-adevăr nimfa Kyrene, atunci e vorba de mama unei divinități a fertilității, care proteja recoltele și șeptelul, ceea ce se potrivește.
Într-un articol științific de acum 20 de ani se propune și o interesantă corelație între iconografia numismatică din Cyrene și filosofia locală. Hedonismul unui filosof ca Aristip din Cirene, care glorifică plăcerea, pare să fi venit ca o mănușă celor care promovau produsul silphium. E adevărat că aluziile sexuale sînt standard în promovarea oricăror produse, nu neapărat a unui afrodiziac, iar textele antice nu spun că silphium ar fi fost așa ceva. Pare totuși că asta era situația. Un text voalat al lui Catul, care se poate citi în mai multe chei, ce-i drept, asociază silphium cu potența artificial augmentată: el și Lesbia vor schimba atîtea sărutări cîte fire de nisip au plajele din Cyrene, patria silphium-ului. Aww…
Nici o legătură, probabil, între „inimioara“ din Cyrene și simbolul amorului. Istoricii de artă mai găsesc ici-colo asemenea inimioare pe vasele persane de argint de secol VI (cu trimiteri oenologice?) sau pe manuscrisele spaniole ale Comentariilor la Apocalipsă din secolele X-XI (Marilyn Yalom discută calul alb al reprezentantului lui Hristos, acoperit de inimioare). Altcineva remarcă un manuscris de secol XI cu posibile reprezentări ale silphium în loc de măr sau rodiu în scenele cu Adam și Eva în Paradis. Dar romantismul cyrenian nu pare să fie legat de cel medieval și de cel victorian. Sexualitatea și valorile publicitare pe care era întemeiat au rezistat însă binișor.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: drahmă din argint, circa 510–470 î.Chr., wikimedia commons