Îngeraşul dizabil

24 octombrie 2012   TÎLC SHOW

Despre Mario lumea spunea, la unison, că ar fi un îngeraş. Cuminte, liniştit, cu ochi uşor exoftalmici, băiatul reuşise, de mic, să cîştige iubirea tuturor. Afecţiunea generală se explica şi prin intervenţia unui sentiment firesc de compasiune, însă trebuie subliniat ferm că nu sentimentul în chestiune era cauza simpatiei colective, ci, preponderent, firea inocentă a protagonistului. V-aţi dat seama, sînt convins, că tînărul Mario suferea de un anumit retard intelectual, vizibil în facies, gestică, exprimare şi chiar în dinamica aparatului său locomotor. Ironia făcuse ca omul nostru să provină dintr-o familie de intelectuali străluciţi. Nici unul din ei nu voia, de aceea, să accepte faptul că fiul lor cel mare ar fi avut „nevoi speciale“ şi amîndoi se străduiră, măcar în spaţiul public, să-şi trateze copilul după standardele unei incontestabile normalităţi. Refuzau pînă şi folosirea termenilor aşa-zicînd „tehnici“, precum „dizabilitate“, „diferenţă“, „unicitate“ etc. Desigur, faptul nu s-ar fi putut petrece fără concursul şi, cumva, aş zice, fără complicitatea comunităţii. Mario nu deţinea „datele“ integrării obişnuite în sistemul social. Totuşi, menţionatul impuls de afecţiune pe care-l declanşa în alteritate a funcţionat, necondiţionat, drept panaceul fiinţării sale „normale“ în societate. Cu sprijinul profesorilor şi al autorităţilor, adolescentul urmă şcoli de primă mînă, promovînd integral, nu numai din îngăduinţă, ci, repet, şi din simpatie. Cînd insolitul elev zîmbea larg în faţa ecuaţiilor, monoamelor şi polinoamelor, profesorul se înduioşa subit şi îi dădea note de trecere. Pînă şi colegii cinici îl scuteau pe Mario de răutăţile lor, tolerîndu-l cu un fel de inefabilă discreţie.

Din aproape în aproape, tînărul trecu bacalaureatul la un liceu foarte bun, fiind însoţit de ovaţii la înmînarea diplomei (gălăgia îl năuci de-a dreptul şi, în consecinţă, la coborîrea de pe podiumul de festivităţi, se împiedică şi căzu rău de tot, stîrnind atît rumoare, cît şi un val suplimentar de compasiune). După absolvire, părinţii, tot mai încredinţaţi de capacitatea fiului lor de a trăi normal într-o lume normală – lucru predicat insistent de noile ONG-uri de profil, unde se afiliaseră entuziast –, hotărîră că înscrierea la facultate constituia următorul pas obligatoriu. Nici prin cap nu le trecu ideea că o meserie bazată pe manualitate strictă i-ar putea oferi îngeraşului un viitor sigur ori, dacă le-a trecut, o respinseseră cu vehemenţă. Mario va fi intelectual, asemenea înaintaşilor lui remarcabili. Aşadar, fu aleasă Istoria, domeniu pe care tatăl băiatului îl aprofundase, la rîndu-i, cu brio. Vechii amici se aflau încă pe baricade şi cu toţii se dădură peste cap pentru a facilita intrarea, în mecanismul academic, a simpaticului studios, devenit parcă şi mai simpatic odată cu trecerea anilor (zîmbea contagios şi aproape ziceai că te hipnotizează cu ochii lui mari, de un albastru şters). Încet-încet, noul student începu să se iniţieze în istoria românilor şi în cea universală. Mai apăreau incongruenţe, dar colectivitatea universitară le trecea, generos, sub tăcere. Mario greşea uneori sălile de curs din Universitate, asistînd, cu figură senin-impenetrabilă, la prelegeri de geometrie sau fizică cuantică. Mai intra, din greşeală, în toaleta fetelor, mai adormea prin ghereta portarului şi mai aducea cîte o mîţă ori cîte un cîine pe la seminarul de Medievală. Detalii nesemnificative: oamenii continuau să-l iubească feroce. Povestea nu putea avea, ca atare, decît un singur deznodămînt. Aşa cum Căpitanul Vere al lui Melville observă, cu lacrimi în ochi, înaintea execuţiei lui Billy Budd – „Billy este un înger, dar îngerul trebuie să moară!“ –, şi Decanul Facultăţii de Istorie, într-o parafrază postmodernă, îşi spuse, la un moment dat, privind la Mario: „Mario este un îngeraş, iar îngeraşul trebuie să-şi primească diploma de licenţă!“. Şi, într-adevăr, popularul tînăr o primi. La timpul cuvenit.

Ca proaspăt istoric, Mario zîmbi nevinovat părinţilor săi. O nouă etapă, plină de suspans, i se deschidea în viaţă. Tatăl înţelese rapid mesajul subliminal şi făcu un gest care nu-i stătea în fire. Merse la un vechi coleg de facultate, ajuns directorul unui important serviciu arhivistic de stat, şi-l rugă să-i angajeze copilul. Directorul (care îl cunoştea pe Mario din copilărie) se uită la vechiul său prieten, pentru o clipă doar, cu o expresie traversată de stupoare. Apoi simţi cum inima i se înmoaie gradual. În mai puţin de un minut, era fleaşcă, prăbuşit în contemplarea mentală a chipului surîzător al îngeraşului. Prin urmare, născoci o slujbă de „curier arhivar“ şi i-o oferi norocosului Mario. Tînărul se prezentă conştiincios la lucru şi, asemenea lui Bartleby, un alt personaj celebru de-al lui Melville, debută ex abrupto în muncă, stîrnind oarece aprehensiuni conducerii instituţiei. Sarcina lui era să transporte dosare de la un birou la altul, de la un departament la altul. Demersul (vioi) eşuă, din nefericire, încă din primele zile. Istoricul începător greşi absolut toate destinaţiile, creînd un haos fără precedent prin arhive. Directorul – exasperat – convocă o şedinţă de urgenţă cu tot staff-ul (şi cu buclucaşul curier de faţă) şi spuse gîtuit de emoţie: „Oameni buni, ştiu, colegul nostru are un vag handicap, dar, vă rog, să facem un gest nobil şi să-l ajutăm! Sper că mă înţelegeţi!“. Colegii priviră duios înspre Mario. Acestuia îi dispăruse însă zîmbetul proverbial, iar ochii, altădată blajini, aruncau acum văpăi crîncene. Cu pumnii strînşi, bătînd din picioare pe loc, îi şuieră lugubru directorului: „Tu-tu mă-mă fa-faci pe-pe mi-mine ha-handicapat, băi? Mă-mă-ta e-e ha-handicapată!“. Inutil de precizat, au urmat procese, amenzi pentru discriminare, isterie, presă şi, în final, demisia directorului. Pe postul rămas liber a candidat o singură persoană – pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să o concureze sau să o conteste. E vorba, bineînţeles, de îngeraşul dizabil.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe