Informare la sfîrşitul anului 2011
Stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC),
Încep prin a vă informa că, în anul 2011,
am continuat să-mi bat capul cum să fac să nu mă mai mire nimic,
cum – fără prefăcătorie – să fiu, dacă nu indiferent, cel puţin echilibrat în faţa ştirilor interne şi, cu deosebire, externe,
cum să mă feresc de patetisme, respectînd clişeul în vigoare: a fi patetic = a fi prost,
cum să rezist la şocuri şi zguduiri, renunţînd la exagerările acelea cu văzul enorm şi simţirea monstruoasă, valabile stilistic, dar nu medical,
cum să evit, în regimul de austeritate impus de situaţia internaţională, acel lux al sincerităţilor, rezumîndu-mă doar la acelea, cîteva, cu mine însumi,
ca, pe 24 decembrie, cu o zi înainte de Crăciun, să mă sune o voce (nu chiar exterioară) şi să-mi reproşeze că mi-am încheiat articolul din ultimul număr al Dilemei vechi recunoscînd şocul pe care mi-l produce neputinţa generală în a învinge tirania vulgarităţii şi a inculturii din care descinde:
„Nu mi-ai zis că nu te mai şochează nimic? Eşti un demagog! Ai început din nou să minţi!“.
Cred că era un telefon de la dumneavoastră, de la SMOC.
Ce mă face să cred asta – iertaţi-mă că folosesc asta pentru fenomene intelectuale mult mai ample, e o moştenire de la Akaki Akakievici care se ducea la croitor să-i facă o manta din asta, indicînd stofa;
imediat după acest telefon, incapabil să elaborez un răspuns pe loc, am deschis televizorul şi a venit peste mine ceea ce se numeşte fluxul informaţional:
manifestaţia antiprezidenţială şi antiguvernamentală – aşa le ziceam şi la noi în urmă cu vreo douăzeci de ani – de la Moscova, unde 120.000 de oameni (22.000, susţinea poliţia) scandau lozinci şi afişau pancarte cu caricaturi dure împotriva prim-ministrului, cerînd noi alegeri, denunţîndu-le ca falsificate pe cele din 4 decembrie; zeci de camioane ale poliţiei şi sute de poliţişti înconjurau – fără să intervină, fără violenţă! – o mulţime fără de precedent în kinomemoriile mele din ultimele două decenii, din 1991, mai exact, cînd Elţîn a paralizat lovitura de stat împotriva lui Gorbaciov. Acum, Gorby însuşi – de multă vreme absent din viaţa politică a Rusiei – cerea ca „Putin să plece imediat“. Unu-două minute – cît au durat imaginile – fără să exagerez, fără să văd enorm şi să simt monstruos, am privit, recunosc!, stupefiat, ceea ce pînă mai ieri părea inimaginabil la Moscova ca protest de stradă. O clipă, scepticul de serviciu din mine a formulat ca de obicei: „nu se va întîmpla nimic“, dar nu mi-am putut dezvolta ideea, fiindcă
mi-aţi trimis, după Moscova, imaginile unor cubanezi care salutau binedispuşi hotărîrea guvernului lor de a li se acorda dreptul de a circula în toată lumea, de a pleca unde vor şi – mai cu seamă – de a se întoarce acasă dacă aşa le va plăcea.
Nu-mi aduc aminte ca serviciul dumneavoastră să fi organizat, în ultimul secol, asemenea imagini simultane de la Moscova şi Havana. Încă o dată, numai dumneavoastră, SMOC, puteaţi face din nemaipomenit o informaţie la zi.
În stare de şoc, nu am mai avut puterea să vibrez cu aceeaşi intensitate la ceea ce a urmat, la concidenţa dintre
scenele de disperare isterică de la Phenian
şi funeraliile tăcute ale lui Václav Havel, la Praga, de o sobrietate care mi-a interzis să fiu sarcastic – precum se cuvenea – în timpul omagiului adus de actualul preşedinte, tot Václav, dar Klaus, cel sub a cărui guvernare neoconservatoare a fi havelian devenise, la Praga, aproape o injurie.
Mulţumindu-vă pentru violenţa cu care îmi corectaţi absolutismele – într-adevăr, sănătatea mintală nu poate fi consolidată fără electroşocurile uimirii –, ţin să răspund obiecţiei dumneavoastră pe care, cunoscîndu-vă spiritul critic, o aud deja formulată: de ce nu v-am scris nimic după imaginile celor care, la New York, îndemnau la ocuparea Wall Street-ului? Nu erau şi ele fără de precedent? Răspund cu liniştea insuflată de mulţimea din jurul castelului de la Praga, de cei care i-au dat lumii pe Svejk şi Kafka: de o viaţă sînt mult mai mult implicat sufleteşte în ce se întîmplă la Moscova, Havana şi chiar Phenian; aceasta a fost şi este soarta mea de bucureştean: să făuresc şi să suport o orînduire care, de peste 70 de ani, a trecut din stadiul de utopie generoasă la minciuna cea mai dezgustătoare. Niciodată nu mi-am propus, ca ideal, idealurile Wall Street-ului. Fiecare cu limitele lui. La rîndul meu, îmi permit o singură recomandare pentru anii următori: realitatea urmînd a fi suficient de expresivă şi excesivă, nu are rost să fiţi mai tendenţioşi decît ea; ca atare, vă rog să nu mai fiţi atît de ostentativi în montajele dumneavoastră! Sper că vom rămîne într-un contact reciproc avantajos, cum se spunea pe vremea cînd orice informaţie se încheia cu „trăiască lupta pentru pace!“.