Inerţii
O tînără specialistă de la Ernst&Young venise într-un birou dintr-o firmă cu o lungă tradiţie de întreprindere de stat, dar în curs de privatizare. Era angajată să ofere un tip de consultanţă a cărei utilitate nu era înţeleasă de nici una dintre cucoanele care ocupau respectivul birou şi care n-aveau altceva de făcut decît s-o bîrfească. "Ce înaltă şi slabă e fata asta" " comenta una. "Ce repede rezolvă ea totul" " spunea alta. "Şi cum o să moară de tînără, sărăcuţa de ea" " exclama a treia, într-un rîs general (aluzie la cazul tragic al Ralucăi Stroescu). O mare regie de stat se cerea informatizată. Ordin de la guvern. S-a făcut un contract cu o firmă de specialitate ai cărei experţi s-au pus pe treabă. Au lucrat luni în şir la vastul program, încercînd să înţeleagă modul de lucru şi nevoile informatice ale regiei. În timp, au descoperit şi că angajaţii acesteia aveau o mulţime de nelinişti pe care au încercat să le înlăture. Unii se temeau că vor fi depăşiţi de noile tehnologii, drept care, la un moment, dat vor fi concediaţi. Alţii intuiau că odată cu o computerizare a tuturor procedurilor interne, nu vor mai avea loc de obişnuitele lor mişmaşuri. În sfîrşit, erau îngrijoraţi şi că odată instalat sistemul, asemenea profitabile manevre făcute în trecut vor apărea direct pe monitoarele computerelor, la lumina zilei, cu consecinţe imprevizibile. Dar a venit şi ziua inaugurării, anunţată cu surle şi trîmbiţe. Se aşteptau demonstraţiile şi discursurile. Numai că noul sistem nu voia să pornească. S-a constatat că nimic nu mai funcţiona, totul era stricat. Nişte indivizi neliniştiţi "interveniseră" asupra serverelor. După acuzaţii reciproce şi mult scandal, s-a reluat instalarea întregului sistem. Echipa de experţi a decis să lucreze în trei schimburi pentru a nu mai exista vreun moment în care serverele să rămînă nesupravegheate. Regia e una din acelea de care multă populaţie depinde şi la care mulţi îşi dau o bună parte din venituri. Nu se ştie, astăzi, în ce măsură e folosit acel sistem informatic, plătit din greu cu bani publici. Într-o mare instituţie de presă (de stat) există bunul obicei al concursurilor pentru angajarea jurnaliştilor. Potrivit regulilor din această instituţie, candidaţii sînt intervievaţi de către o comisie din care fac parte şi reprezentanţi ai sindicatului. Aceştia pot fi electricieni, mecanici, şoferi sau pompieri. Şi au dreptul să-i întrebe pe jurnalişti diverse lucruri. S-ar zice că pompierul are dreptul să-i întrebe despre normele de pază şi securitate contra incendiilor, despre planul de evacuare... Ei bine nu, el are dreptul să întrebe (şi chiar o face) dacă au studiat codul deontologic al jurnalistului. Dacă nu-i mulţumit de răspuns, se poate opune angajării. Cele mai multe instituţii de stat care mai există astăzi par a avea drept principală preocupare, ca şi acum 20 de ani, cînd toată lumea lucra la stat, chiar statul. Statul degeaba, adică (şi pe degeaba). Sînt remarcabile păstrătoare ale ritmurilor, atitudinilor, felului de a discuta şi tipului de indispoziţii de acum 20 de ani (sau 40 de ani, că e acelaşi lucru). În esenţă, şi organizarea e aceeaşi, chiar dacă a dispărut funcţia de secretar de partid. Pînă şi birourile de documente secrete funcţionează cam la fel. Noi sînt poate doar cîteva aparate de aer condiţionat şi complicatele sentimente apărute faţă de cei care lucrează la companii private. Nişte instituţii incredibil de instructive pentru cei care vor să înţeleagă cum a fost comunismul, adevărate muzee ce conservă, în bună stare, o imagine de care unii ne mai aducem aminte. Azi o vedem şi chiar mai e.