Inegalităţile – posibilă scînteie a unei explozii sociale planetare
Multiplicarea revoltelor şi a mişcărilor contestatare, în diferite ţări ale planetei, în acest sfîrşit de an, i-a făcut pe unii editorialişti să se întrebe dacă nu cumva ne aflăm în faţa unui fenomen de contagiune de tipul celui produs în 1968.
Mişcarea „vestelor galbene“ franceze, izbucnită cu un an în urmă, a inspirat în orice caz contestatari în multe ţări europene şi chiar dincolo de Europa. ,Vesta galbenă ca semn al nemulţumirii, a fost adoptată în Belgia, Germania, Polonia, Marea Britanie, Spania, Portugalia… Ba chiar şi în Irak, Liban sau Taiwan. La începutul acestui an, Steve Bannon, personaj controversat şi multă vreme eminenţă cenuşie a lui Donald Trump, făcea o declaraţie care poate fi rezumată cam aşa: „«Vestele galbene» au inspirat întreaga lume. Astăzi aceşti perdanţi ai globalizării, pauperizaţi cum nu au mai fost niciodată, se trezesc şi spun STOP! Frumuseţea acţiunii lor constă în faptul că nu sînt nici de dreapta şi nici de stînga“.
Între timp, vesta galbenă a fost oarecum abandonată ca simbol, dovadă că ea nu a mai apărut masiv în contextul revoltelor şi manifestaţiilor din Algeria, Irak, Liban sau Chile. Deşi, la Santiago de Chile, contestarii şi-o pun în timpul nopţii pentru a-şi păzi singuri cartierele. Oamenii se tem de bandele de spărgători şi de hoţi care profită de slaba prezenţă a poliţiei şi a armatei pentru a jefui magazine sau chiar locuinţe.
În Liban, „frumuseţea“ revoltei, mişcare fără precedent de la sfîrşitul războiului civil, în 1990, constă în transgresarea comunitarismului şi a clivajelor religioase. Libanezii au ieşit să manifesteze excedaţi de corupţie şi de lipsa de orizont, ceea ce au făcut-o şi irakienii, şi algerienii, şi chilienii.
Există, s-ar putea spune, un scenariu care se repetă în cazul tuturor acestor explozii sociale. Totul începe cu o scînteie, cu exprimarea unei nemulţumiri profunde în faţa unei măsuri considerate injustă. Apoi, în tumultul furiei populare, revendicările se diversifică. În Franţa, cu un an în urmă, picătura care a vărsat paharul a fost mărirea preţului la combustibili doar cu cîţiva cenţi (şi aceasta cu intenţii cît se poate de onorabile, pentru crearea unui fond destinat ecologiei). În Liban, scînteia a fost o nefericită intenţie au autorităţilor de taxare a mesajelor transmise prin WhatsApp. În Chile, autorităţile doreau să mărească preţul la metrou… La Hong Kong, totul a pornit de la o lege privind extrădarea suspecţilor către China.
Sigur, în Algeria, rădăcina revoltei este mai adîncă şi mai amară, oamenii vor nu doar alungarea corupţilor, ci şi democraţie. (Nimeni nu uită însă faptul că la ultimele alegeri cu adevărat democratice organizate în această ţară, în 1991, erau cît pe ce să iasă învingători islamiştii. Armata le-a refuzat atunci victoria şi a urmat un război civil timp de zece ani, cu un bilanţ situat între 60.000 şi 150.000 de morţi.)
Cotidianul britanic The Guardian, analizînd numeroasele mişcări contestatare din America de Sud, recurge la expresia „primăvara latină“. Se ştie la ce rezultate catastrofale a dus însă „primăvara arabă“ izbucnită în 2010 în zona Maghrebului. Enormele frustrări acumulate în America Latină s-ar putea să se exprime însă prin contagiune, mai ales că epicentrul furiei se află într-o ţară, Chile, considerată un model de reuşită economică şi de revenire la democraţie. Ceea ce nu este cazul în Bolivia, unde manifestanţii s-au săturat de Evo Morales şi mai ales de lipsa de transparenţă a mecanismelor electorale. În această ţară, scînteia revoltei a fost aşa-zisa victorie la alegerile prezidenţiale a lui Evo Morales din primul tur de scrutin, pe 20 octombrie. El se află la putere din 2006, iar acest al patrulea mandat pe care şi-l atribuie riscă să ducă la repetarea, în Bolivia, a scenariului venezuelean.
Cangrenată de inegalităţi insuportabile şi de clanuri care se agaţă de putere, mica noastră planetă s-ar putea să devină scena macabră a unei explozii generale. O întreagă generaţie descoperă că va trăi mai prost decît cea precedentă şi că va munci mai mult pentru a cîştiga mai puţin. Încrederea în clasa politică se apropie de nivelul zero, chiar şi în ţările Uniunii Europene, unde cuvîntul democraţie mai are un sens. Faptul că responsabilii politici nu mai au putere asupra economiei şi că acest domeniu a devenit apanajul unor forţe transnaţionale şi practic invizibile este un alt element care alimentează neîncrederea în sistemul actual. Multe dintre ţările care din 1990 încoace au trecut la democraţie au descoperit că libertatea nu aduce în mod automat prosperitate. Iar China, spre stupoarea tuturor, a demonstrat chiar că prosperitatea economică poate fi obţinută şi fără democraţie. Toate aceste ingrediente sînt explozive. Citez din ceea ce spune un economist şi scriitor născut în Noua Caledonie, Georges Nurdin: „Cerul se înnourează, orizontul se strîmtează, primele picături încep să cadă… Viitoarea criză care se anunţă va fi probabil mai degrabă un taifun devastator decît o aversă trecătoare de primăvară. Ea riscă să fie de anvergură pentru că s-ar putea să aibă în acelaşi timp o dimensiune financiară, economică şi societală“.
În ceea ce mă priveşte, mi se pare neliniştitor şi faptul că masca lui Joker (preluată din filmul cu acelaşi titlu realizat recent de Todd Phillips) a apărut pe feţele unor manifestanţi în Liban, Chile sau Hong Kong. Personajul este un bolnav mintal care dorea să fie clovn şi care, prin crimele sale, provoacă o revoltă generală într-o metropolă deja afectată de violenţă, individualism, cinism şi corupţie politică. S-ar putea ca unii dintre manifestanţii care îşi pun masca lui Joker să nu-şi dea seama prea bine de ce o fac. Dar s-ar putea ca alţii să avertizeze că, în faţa unui sistem bolnav, vor acţiona ca nişte bolnavi mintal.