Încrederea publică
Conotaţiile unui film american destul de recent – Flight/Zborul (2012) – în regia lui Robert Zemeckis, cu Denzel Washington în rolul principal, m-au pus serios pe gînduri. Foarte pe scurt, căpitanul Whip Whitaker (Washington), om cu o viaţă dezordonată, dar excelent pilot, se urcă la manşa avionului de pasageri al unei importante companii americane, pentru un zbor, în principiu, de rutină. Ceea ce foarte puţină lume ştie este alcoolismul avansat al căpitanului. Divorţat, cu o existenţă personală haotică, el şi-a cultivat frecvent această slăbiciune, pînă în punctul dependenţei totale de licorile tari. Pilotul nostru apelează la o formulă insolită de a scăpa, instantaneu, de mahmureală. După o noapte de beţie zdravănă, dimineaţa, înainte de a intra în cockpit, prizează o linie de cocaină, devenind imediat, cel puţin în aparenţă, mai fresh decît după cel mai profund somn cu putinţă.
Exact aşa decurg lucrurile şi înaintea zborului amintit. Whitaker vine la „lucru“ într-o formă de invidiat (deşi băuse crunt în seara precendentă), glumind cu echipajul şi oferind încredere deplină pasagerilor (oamenii au nevoie de un imbold optimist, întrucît vremea nu se arată tocmai propice pentru zbor: furtuna strecoară anxietăţi în inimile tuturor). Deloc intimidat însă, căpitanul Whip porneşte decis la drum, alături de copilotul său, imediat ce permisiunea de zbor îi este acordată de către controlorii traficului. După decolare, situaţia se dezvăluie a fi mult mai periculoasă decît s-ar fi putut intui la sol. Norii grei-cenuşii împresoară imensul aparat, iar curenţii de aer îl zgîlţîie, malign, din toate încheieturile. Lumea intră în panică. Însuşi copilotul aruncă priviri terifiate comandantului. Netulburat, acesta controlează manual aparatul, ridicîndu-l bărbăteşte prin ceaţa deasă. Într-un tîrziu, pasărea metalică se aşază, maiestuos, deasupra furtunii. Pasagerii aplaudă eliberaţi, iar echipajul îl priveşte cu admiraţie pe destoinicul Whip. Nici el nu ratează momentul de triumf, făcînd poante inspirate la microfon şi, într-o clipă de destindere generală, sorbind, în viteză, două sticle mici de votcă.
Problemele nu se opresc totuşi aici. Cu puţin timp înaintea aterizării, sistemele sofisticate de navigaţie ale avionului sucombă brusc. Aparatul nu mai reuşeşte să-şi menţină starea firească de zbor şi, cu botul lăsat în jos, pierde din altitudine, apropiindu-se vertiginos de pămînt. Whitaker preia, din nou, comanda manuală a aparatului şi execută o manevră stupefiantă. Răsuceşte avionul de linie cu susul în jos, ca şi cum ar fi un aeroplan sportiv, destinat acrobaţiilor. Oamenii stau nemişcaţi, într-o stupoare sumbră. Inimaginabila poziţie de zbor reuşeşte să aisgure o plutire adecvată, evitînd impactul catastrofal cu pămîntul. La cîteva sute de metri de pămînt, căpitanul repune aparatul în poziţie normală şi, ocolind zonele populate, aterizează forţat pe un cîmp. Avionul va fi avariat grav, dar primele estimări ale accidentului sînt, paradoxal, nesperat de pozitive. Din 102 de indivizi aflaţi la bord, doar şase şi-au pierdut viaţa. Restul au doar răni de o mai mică ori mai mare seriozitate.
Nu vreau să intru aici în amănunte etice, disecate, de altfel, de peliculă pe diverse paliere. Un lucru m-a impresionat, în mod deosebit, în film, dîndu-mi, cum spuneam, mult de gîndit. Investigaţiile tehnice şi poliţienieşti ale prăbuşirii pun în evidenţă, fără echivoc, două aspecte. Primul: avionul avea o defecţiune majoră, eroarea umană în pilotaj fiind absolut exclusă. Al doilea: manevra neobişnuită făcută de Whip Whitaker a salvat 96 de vieţi din 102, în condiţiile în care, din 100 de piloţi americani (testaţi pe simulator în exact aceleaşi condiţii de zbor), nici unul nu a reuşit să aducă aeronava la sol, „producînd“ o catastrofă aviatică.
Concluzia anchetei se impune de la sine: Whip Whitaker este erou naţional şi rămîne, probabil, unul dintre cei mai buni piloţi din istorie. Lumea aplaudă, presa abundă în elogii. O mică întrebare persistă însă pe buzele investigatorilor: cine a băut cele două sticle de votcă descoperite în zona restricţionată a avionului, unde numai echipajul avea acces? Deşi ar fi putut să dea vina pe una dintre stewardese (decedată, dar care salvase un copil de la moarte cu preţul vieţii ei!), Whitaker se confesează, spunînd, în sfîrşit, adevărul. El le-a băut. Este alcoolic de mulţi ani, era băut în timpul acelui zbor, e beat chiar acum, la audieri. Toţi sînt cuprinşi de o uimire dezamăgită. „Atunci, domnule Whitaker“, spune cu tristeţe şefa comisiei de anchetă, „sînteţi vinovat de trădarea încrederii publice“ (va primi cinci ani de închisoare). Fie şi în postura celui mai bun pilot din lume, fie şi în variantă de erou naţional – sîntem noi invitaţi să acceptăm –, nu poţi să bei şi apoi să urci la manşa unei aeronave în care 102 oameni şi-au pus existenţa în mîinile tale. Aceasta reprezintă o trădare a încrederii publice. O lege de oţel care stă, justificat, deasupra profesionalismului exemplar şi chiar a eroismului legendar.
Văzînd acest film, mi-am amintit de căpitanul Vere al lui Mellvile care, înaintea execuţiei singularului Billy Budd, spune cu regret: „E un înger al Domnului, dar îngerul trebuie spînzurat!“ O lecţie pe care aş vrea să o învăţăm şi noi: nimeni nu se află deasupra legii. Nici măcar îngerii. Ce să mai vorbim despre eroi?
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.