Încotro se îndreaptă turismul

13 aprilie 2016   TÎLC SHOW

Ştim bine ce s-a întîmplat cu infrastructura turistică românească după 1989. Nu că înainte ar fi fost cine ştie ce, dar şi puţinul de atunci a ajuns în mare parte în ruină. Staţiunile de pe litoral au trecut parcă printr-un adevărat dezastru, Olimpul fiind exemplul cel mai săritor în ochi. Hoteluri frumuşele, altădată funcţionale şi pline de turişti, sînt astăzi închise sau pur şi simplu nefrecventabile. În general, construcţiile noi de la malul mării sînt haotice, cu arhitecturi bizare, ridicate în lipsa oricăror reguli, sfidînd bunul-simţ al proporţiilor sau al culorilor. Sub nesfîrşita administraţie a lui Mazăre, iubitor de taxe discriminatorii şi telegondole (era să scriu telenovele) urbane, Mamaia e şi ea departe de ce-a fost, un loc straniu, în care cu greu îţi poţi închipui că ai putea petrece o vacanţă plăcută. La Constanţa, sub administraţia aceluiaşi primar, interesantul centru vechi a fost lăsat în paragină.

Cam la fel s-a întîmplat şi cu zecile de staţiuni balneo-climaterice răspîndite prin întreaga ţară, dintre care unele erau de-a dreptul splendide. În cele mai bune cazuri, alături de hotelurile vechi şi de mare tradiţie, abandonate sau care funcţionează la limită, au crescut noi construcţii fără vreo legătură cu stilul local. Şi aici există un exemplu cunoscut de toată lumea, acela al staţiunii Herculane, loc vizitat pe vremuri de împăratul Franz Iosif şi de împărăteasa Sissi. Nici comunismul n-a priit prea mult acestei staţiuni, dar după ce a intrat sub controlul omului de afaceri Iosif Armaş (care acum este în ancheta DIICOT, împreună cu o mulţime de responsabili locali tocmai pentru fraude legate de această administrare), de ea s-a ales praful.

La rîndul lor, cabanele montane binecunoscute încă de pe vremea Turing Club-ului interbelic s-au împuţinat în mod dramatic. Unele au ars şi n-au mai fost reconstruite, altele au fost pur şi simplu vîndute într-un mod foarte dubios unor indivizi care le-au scos din circuitul public. Piscul Cîinelui e un asemenea exemplu.

În anii de după Revoluţie a început totuşi să se dezvolte un întreg sistem al pensiunilor. Mulţi dintre particularii care ofereau dintotdeauna cazare prin zonele frecventate de turişti au intrat în legalitate, cum s-ar spune, adaptîndu-şi gospodăriile şi orientîndu-se în mod special către această activitate. Numai că, şi aici, ştim că lucrurile erau departe de a fi perfecte, turiştii trebuind de multe ori să treacă peste numeroasele „defecte“ ale ospitalităţii sau ale facilităţilor care li se ofereau. Gazdele nu erau şcolite în a-şi trata clienţii. Era un sistem destul de amatoristic, bazat prea puţin pe reguli şi prea mult pe concepţiile, atitudinea şi temperamentul fiecărui proprietar.

Printre noutăţile postcomuniste nu sînt de omis nici staţiuni întregi prost construite, precum Rînca, un loc care poate fi trecut fără grijă în rîndul aberaţiilor epocii de tranziţie.

Dar tot acest tablou trist pe care l-am descris e arhicunoscut, tot aşa cum arhicunoscută e şi orientarea multora către vacanţele în străinătate. Românii au ajuns să prefere chiar şi biata Bulgarie vecină, care s-a descurcat ceva mai bine la acest capitol. Observ însă un fenomen destul de nou şi demn de semnalat: ţara se umple încet-încet de pensiuni, mici hoteluri şi restaurante făcute din fonduri europene şi nu numai, care arată splendid, sînt bine administrate şi cărora, chiar cîrcotaşi cum sîntem, nu prea avem ce să le reproşăm. Nu neapărat în staţiuni sau în locuri tradiţional turistice, nu neapărat adunate, ci mai degrabă risipite prin colţuri nebănuite ale ţării. Sînt pensiuni de patru-cinci stele, unele construite de la zero, altele înfiinţate prin foste conace boiereşti renovate sau prin case de pe lîngă cetăţi săseşti ori de pe la marginea unor sate pitoreşti. Sînt făcute cu ştiinţă şi cu ideea, parcă, de a nu fi mai prejos de ce se găseşte prin Occident. Cei care le deţin nu sînt neapărat localnici. Sînt oameni care ştiu ce vor şi ştiu ce trebuie. Cred că asistăm la un fel de atomizare a turismului de bună calitate. Şi cred că prinţul Charles a dat un bun semnal în direcţia asta, atrăgînd atenţia că România are zone tradiţionale de un fel care nu se mai prea găseşte prin Europa, care trebuie păstrate aşa cum sînt şi de care se poate profita. Acum un an şi jumătate am stat, lîngă Sibiu, la o pensiune minunată, cu şemineu şi piscină cu apă încălzită. Tot cam pe atunci am văzut cîteva pensiuni incredibile în satul Fundăţica. Una dintre ele avea în camere mobilă pictată manual, dar şi o piscină modernă care funcţiona şi iarna şi de unde puteai vedea munţii prin geamurile foarte largi care o înconjurau. Am trecut de curînd pe la o pensiune din satul Criţ, care ne-a lăsat cu gura căscată. Am văzut de asemenea cîteva conace din zona viticolă Urlaţi, restaurate cu tot bunul gust şi confortul posibile. La Criţ am fost trataţi cu sarmale extraordinare, cu brînzeturi şi mămăligă. La Urlaţi am avut de ales, printre altele, între tocană de cerb, prepeliţă la cuptor şi raţă pe varză. Şi n-am să uit prea curînd nici borşul de cocoş. În sfîrşit, ceva pare că se întîmplă…

Mai multe