Incomparabilul rugby

4 noiembrie 2011   TÎLC SHOW

Nu ştiu dacă a ajuns la urechile celor pasionaţi de problemă întrebarea următoare: rugby-ul e de dreapta sau de stînga? Am auzit-o vineri, 21 octombrie 2011, pe France 2, cu două zile înainte de finala Cupei Mondiale ce urma să se dispute la Aukland, în Noua Zeelandă. Prezentatorul le cerea părerea unui fost rugbyst francez celebru, unui emerit cronicar de fotbal şi unui jucător mai tînăr, mai puţin notoriu. Oamenii nu păreau surprinşi de întrebare, dar răspunsurile nu erau clare şi decise, mai ales că totul pornea de la un proaspăt sondaj care stabilea surprinzător că 60% dintre francezi preferă rugby-ul, fotbalului. Un clişeu în vigoare atribuia fotbalului titlul nu numai de sport rege, dar şi de sport al maselor, într-un demult numit peuple de gauche, rugby-ul fiind al unor „elite“ de cadre tehnice, ingineri, profesori, funcţionari cu studii, mici negustori etc., în general al unei mici burghezii cultivate – conform aceloraşi clişee, de dreapta. De aici problema maniacală în Franţa: un sport de droite să se impună asupra unui sport de gauche nu înseamnă şi-o anume răsturnare politică?

Personal, am urmărit dezbaterea cu un surîs superior la adresa acestor domni, oricît ar fi fost ei de francezi, iar eu un bucureştean oarecare, dar cu stagii îndelungi rugbystice, de spectator în Parcul Copilului şi la Arcul de Triumf; mă făceau să zîmbesc fiindcă vedeam din nou realizată profeţia lui Sebastian din 1935: politizînd la nesfîrşit, gîndind permanent în termeni de dreapta şi stînga în domenii din afara politicii, Sebastian prevedea că această „confuzie devastatoare“ va ajunge să înscrie întreaga lume – de la Bach la Haendel, în matematică, biologie şi pînă la apusurile de soare şi stelele de pe cer – într-un partid politic. Iată-ne acum în rugby-ul de dreapta şi rugby-ul de stînga...

Ca să nu fiu nepoliticos cu ei, să nu le ironizez politizările nu o dată proletcultiste, m-am întors la experienţa mea de microbist rugbysto-fotbalistic, 50-50. Chiar dacă la noi nu a prins ca sport de masă, rugby-ul a avut şi are o lume a lui care, de cînd mă ştiu, m-a fascinat. Ea corespunde cumva acestei definiţii clasice englezeşti: „rugby-ul este un joc de gentlemani jucat de golani, un joc de golani jucat de gentlemani“. Le plăcea că joacă ceva special pe care lumea largă de fotbalişti nu-l pricepe, se simţeau superiori în spiritul lor care sintetiza şi elitismul, şi democratismul, exact cum era constituită orice echipă de rugby: de la cei mici, piticaniile de pe „trei sferturi“, pînă la masivităţile din „grămadă“, de la bărbaţi de 2 metri din tuşă pînă la uverturile de 1,70. Fotbalul nu cunoaşte asemenea lume, prinsă în cea mai nebună bizarerie, să pasezi numai înapoi, să fii agresiv fără să fii violent, să fii dur, fără a fi brutal. Într-o echipă de rugby – intelectuali laolaltă cu băieţi de la sculărie –, altă politică decît a snobismului faţă de cei de la fotbal, eu, unul, nu am cunoscut. La ei, nimeni, placat, nu se „rupea“ ca ăia din fotbal, nu se văicărea „ca fotbaliştii“ – era veşnica trimitere polemică, fără de altă politică.

Un snobism pozitiv care mă intimidează şi azi, cînd – după o cronică în Gazeta Sporturilor în care îmi spuneam părerea despre situaţia rugby-ului românesc – un „fost rugbyst“, cum semna, îmi clama: „Rugby-ul este un mod de viaţă, este filozofie chiar înainte de a fi un sport, iar simpla comparaţie cu fotbalul reprezintă o greşeală, o insultă, o blasfemie“. Şi mai dur a fost e-mail-ul unui internaut – „Rugby Iaşi“ – care îmi spunea clar că „nouă, celor care am practicat rugby-ul în perioadă de aur nu ne place ca unul, mort după fotbal, ca dvs., sau ca alte persoane obişnuite doar cu mizeria din fotbal, să-şi dea cu părerea într-un sport pe care nu au cum să-l înţeleagă“.

Nu am avut timp să mă explic cu aceşti sectari simpatici, nici să mă mai gîndesc la teribila întrebare de la France 2, căci am văzut finala mondială dintre Noua Zeelandă şi Franţa. Dreapta şi stînga (mîinile, vreau să spun) au manipulat cu ardoare apolitică doar un singur obiect: „ţuguiata“, după cum o numeau copiii în Parcul Copilului. Victoria Noii Zeelande – a unei echipe de metişi, albi şi indigeni, de o imperturbabilă corectitudine politică – a fost a unui întreg popor, ai cărui copii, de mici, ştiu rugby şi nu-şi pun problemele metafizice de la Paris. Despre meci şi scor (8-7, straniu şi cam meschin într-o finală...) nu discut în Dilema veche, unde, totuşi, îmi place să reamintesc, singura scrisoare care l-a entuziasmat fără rezerve pe directorul ei fondator, a fost aceea a unui domn Petre Grigorescu din Paris, care propunea clasei politice din România să se educe jucînd săptămînal rugby.

Mai multe