Încolonaţi, voioşi, intrăm în Matrix

3 aprilie 2018   TÎLC SHOW

Azi, drepturile consumatorului ni se par ceva absolut normal. E o zonă în care zburdăm căpiați, odată ce-am scăpat din curtea de plimbare a comunismului. Ce ființă umană nu freamătă de bucurie, de satisfacție, atunci cînd mai primește cîte un drept de a avea sau de a face ceva? Înainte de 1989, și ani buni după aceea, ascultam cu gurile căscate cum ne povesteau alții că, prin alte țări, poți să duci marfa înapoi la magazin. Ni se părea că sînt povești de pe alte planete. Cum să duci înapoi lucrurile cumpărate? Cum să te răzgîndești sau să nu-ți mai placă ceva? Aici, la noi, compatriotul sau compatrioata de dincolo de tejghea ți-ar fi dat cu marfa-n cap. Să ne amintim un pic cum era prin anii ’80, cînd stăteam la cozi, cu orele, să primim un pachet de unt, un kil de zahăr, de făină sau de mălai, o juma’ de litru de ulei, niște gheare de pui, o biată pîine sau orice altceva ar fi hotărît Partidul că meritam să căpătăm, de la înălțimea societății socialiste multilateral dezvoltate. I-ar fi trecut prin cap vreunuia dintre noi să meargă înapoi la magazin și să spună ceva de felul „Tovarășe lucrător comercial, doresc să returnez această sticlă cu ulei. E cam rînced. În virtutea drepturilor mele de consumator, doresc să-mi schimbați marfa cu una de calitate!“? Mai degrabă, așa ceva era începutul unui banc.

Am ieșit dintr-o lume scufundată în întuneric, în frig, în foame, după ce fumam „la greu“ țigări din care scoteam bucăți de lemn, mai lungi și mai groase decît o scobitoare, și beam o băutură neagră, pe post de cafea. În primii ani de după 1989, descopeream fascinați legendarele băuturi răcoritoare pe care le vedeam prin filme. Apoi chioșcurile de la care puteai să-ți cumperi o pizza, un sandvici cald sau clătite cu ciocolată. Făceam un eveniment al zilei din ieșirea la un astfel de chioșc. În loc de societatea socialistă multilateral dezvoltată, în loc de hrana „spirituală“, începeam să dăm și noi, din ce în ce mai concret, de societatea de consum. Pe urmă au apărut „non-stopurile“, „buticurile“, lumea noastră s-a umplut de culoare și de o nouă deznădejde. Culoarea era, de fapt, o explozie de chestii noi, o isterie de a descoperi orice definiție a libertății prin toate simțurile de care dispuneam. Iar deznădejdea venea la pas, odată cu abundența ofertei, atunci cînd constatai că „se găsesc de toate“, dar nu poți să-ți permiți să ai tot ce se odihnește în noile vitrine luminate multicolor. De multe ori, pentru noi, democrația și libertatea au însemnat apariția puzderiei de magazine, a tarabelor, a simplului fapt că te poți duce la magazin, oricînd ai chef, să-ți cumperi ce vrei tu. Partea proastă e că, pentru destul de mulți dintre noi, libertatea și democrația au cam rămas cu definițiile tot pe-acolo.

Cel mai strident, lucrurile astea se văd cînd ieșim fericiți „la iarbă verde“, urlînd să se-audă în toată galaxia și lăsînd în urmă munții de semne non-biodegradabile ale prosperității noastre. Dar se pot vedea mai ales la marile sărbători, la Crăciun și la Paști, cînd nevroza de a pune pe masă cît mai mult ocupă întregul univers. E felul nostru de a ne bucura de libertate și democrație. Ai ce să pui pe masă? Poți să-njuri liniștit guvernul? Sau poți să-njuri liniștit pe oricine? Păi, atunci, din punctul nostru de vedere, trăim în libertate și democrație. Ce-am putea să ne dorim mai mult? Venim dintr-o lume în care am fost umiliți în toate felurile, mai ales printr-o înfometare planificată, dar susținută de un arsenal ideologic vast. Adică eram cu burțile goale, însă cu „nivelul ideologic“ aproape de cotele maxime ale „entuziasmului revoluționar“. O manevră îngrozitor de perversă. O tehnică de anulare a ființei, o tactică repetată ani în șir, care a produs modificări profunde în interiorul fiecăruia dintre noi. E cît se poate de normal ca, atunci cînd scapi din modelul acesta de lume, să manifești în comportament tot ce te măcina mai tare în trecut. Mîndria rănită și foamea.

Vedem lumea cu o anumită cruzime a supraviețuitorului. Și dăm foarte ușor dintr-o extremă în alta. Un exemplu cît se poate de transparent e cel al cîinilor comunitari. Unii dintre noi ar face orice să-i salveze, ceilalți i-ar extermina fără cea mai mică remușcare. O continuă suspiciune și o neliniște lăuntrică atotbiruitoare fac în așa fel încît să nu ne putem concentra pe o problemă, ci pe preocuparea de a vedea cine are altă părere decît a noastră, pentru a ne identifica un dușman. Cum ne-am găsit adversarul, cum ne luminăm un pic. Problema care ne influențează pe toți, chestiunea pe care ar trebui să o rezolvăm, ca să ne fie mai bine tuturor, rămîne departe, în urmă. Ceea ce ne împunge pe dinăuntru e să știm cine și de ce parte e. Restul nu mai contează.

Există mall-uri și hypermarket-uri? Înseamnă că stăm foarte bine ca societate. Avem ce să punem pe masă? Înseamnă că trăim în democrație. Putem să-l facem pe Dumnezeu partenerul și garantul urilor, invidiilor și resentimentelor noastre? Înseamnă că trăim în libertate. Avem dreptul să ne bucurăm de o nevroză, de o nevoie imposibil de reprimat. Aceea de a face indigestie la orice sărbătoare. După cum ne putem bucura din plin și de obsesia nestăvilită de a găsi un dușman responsabil pentru absolut tot ce nu merge bine. Ce ne-am putea dori mai mult? Și avem, mai presus de toate, drepturi ale consumatorului. Putem să ducem cumpărăturile înapoi, să luăm altceva în loc, să cerem socoteală pentru anumite nepotriviri între etichetă și produs, să facem plîngeri, să fim despăgubiți, să ni se ceară scuze pentru eventualele disfuncționalități ale produselor. Lucruri bune în sinea lor. Firești pentru o societate civilizată. Dar nu suficiente. Pentru că, încetul cu încetul, bucuria de a avea drepturi ale consumatorului aruncă în uitare nevoia de a avea drepturi ale cetățeanului. Drepturi ale omului.

Mai multe